Recuperarea argumentului pentru capitalism

2

Un text despre capitalism dintr-o dublă perspectivă: a recuperării sensului originar şi a aplicării acestuia realităţilor prezente, în încercarea de a prefigura o cale viabilă de viitor.

Recuperarea argumentului pentru capitalism

Yuval Levin

Ultimii doi ani au fost neplăcuţi pentru prietenii capitalismului. Mai întâi s-a abătut un val de calamităţi peste piaţă, parcă special concepute pentru a confirma cele mai negative clişee despre competiţia liberă. Criza a avut de toate: investitori nesăbuiţi, creditare neglijentă, datornici iresponsabili, speculaţii sălbatice, finanţatori şarlatani, semne de subreglementare, pensionari pierzând-şi economiile de-o viaţă în timp ce bogătaşii de pe Wall Street încasau prime grase şi chiar priveliştea unui Alan Greenspan cerând scuze Congresului pentru menţinerea unei conduceri prea relaxate a Rezervei Federale.

Apoi a venit răspunsul de la Washington. Pe la mijlocul anului trecut guvernul federal a ajuns, în esenţă, să ia în posesie cea mai mare bancă a naţiunii, cea mai mare companie de asigurări şi cel mai mare producător de automobile; a devenit administratorul unei părţi substanţiale din sectorul financiar şi a început să declare în mod ad-hoc învingători şi învinşi, în urma unor tranzacţii corporatiste masive. Între timp cheltuielile guvernamentale au crescut iar parlamentarii s-au apucat de planificarea unor noi programe asistenţiale, în pofida faptului că acelea deja existente se îndreptau spre faliment.

Pentru un moment părea că toate acestea vor determina publicul american să-şi piardă încrederea în economia de piaţă. Într-adevăr, în aprilie anul trecut firma de cercetare a opiniei publice Scott Rasmussen a constatat că doar 53% dintre americani erau de acord cu afirmaţia „capitalismul este mai bun decât socialismul”.

Acel moment a trecut în cele din urmă şi a fost înlocuit acum de un val de nemulţumire populistă, orientat în aceeaşi măsură către guvern şi piaţă. Însă apărătorii competiţiei libere nu ar trebui să fie prea flataţi de această întoarcere a opiniei publice. Chiar dacă sugerează că oamenii sunt neliniştiţi de instabilitatea din prezent, această nelinişte nu a produs un argument în apărarea capitalismului american sau o agendă coerentă opusă intenţiilor majorităţii liberale de la Washington. Pentru a îndrepta publicul către un astfel de argument va trebui să explicăm ce anume este în pericol, care este miza şi de ce contează.

O astfel de explicaţie nu este o chestiune simplă. După decenii în care au apărat un copac sau altul, mulţi dintre prietenii capitalismului au pierdut din vedere pădurea: însemnătatea capitalismului democratic, virtuţile şi viciile sale, punctele sale forte şi punctele slabe, precum şi justificările sale politice, morale şi economice. Prima noastră sarcină, prin urmare, este de a recupera înţelesul acestor lucruri, ceea ce va clarifica atât obiecţiile noastre faţă de direcţia politicii din acest moment cât şi recomandările pentru o cale mai bună.

Adam Smith şi virtuţile cumpătării

O recuperare a argumentului pentru capitalism trebuie să pornească de la momentul originar. Ca întotdeauna atunci când vrem să ne refamiliarizăm cu noi înşine noi americanii trebuie să pornim de la sfârşitul secolului XVIII, atunci când s-a născut modul nostru de viaţă. În acest caz, înainte de a ajunge la vremurile noastre, trebuie să începem cu un plonjon în opera lui Adam Smith şi cu argumentul originar în favoarea capitalismului.

Părintele economiei moderne a fost un filozof moral, un cercetător al naturii umane şi al instituţiilor sociale. De aceea teoriile sale despre economia politică au constituit un element din cadrul proiectului său mai cuprinzător al îndreptării pasiunilor şi poftelor umane.

Smith a pornit de la o perspectivă intermediară asupra naturii umane: nici cinică şi nici utopică. El credea că, deşi fiinţele umane îşi urmăresc în esenţă propriile interese, ele pot fi îndreptate spre compasiune şi benevolenţă. Sentimentele noastre, a spus el, încep cu o pregnantă grijă de sine care se exprimă în dorinţa noastră de a obține atenţie, laudă şi recunoaştere astfel motivând o mare parte a comportamentului uman. Chiar și originea compasiunii noastre pentru alţii se află în noi înşine: simţim compasiune pentru nenorocirea cuiva deoarece ne putem imagina în aceeaşi situaţie.

Dar, spune Smith, faptul că grija de sine îşi găseşte expresie în dorinţa de a fi acceptaţi de alții oferă o deschidere către educaţia morală, pentru temperarea atât a pasiunilor cât şi a poftelor noastre animalice în scopul de a face posibilă viaţa civilizată. Capacitatea noastră de a intra în pielea altuia ne permite să reflectăm asupra comportamentului propriu şi să ne punem întrebarea: „Cum ar arăta ceea ce fac eu în ochii altcuiva care mă observă?” În această întrebare despre imaginarul „spectator imparţial”, în formularea lui Smith, se află începutul ordinii sociale şi al autocontrolului, primul impuls al conformităţii morale şi al normelor sociale comune.

Acesta este modul în care, într-o societate care funcţionează bine, tendinţele noastre sentimentale orientate către grija de sine devin înclinaţii către compasiune şi decenţă. Însă o societate care funcţionează bine necesită efort; necesită instituţii sociale menite să canalizeze sentimentele către acest tip de formare morală. Astfel de instituţii au fost obsesia vieţii lui Smith. El a fost mai presus de toate un savant preocupat de modul în care rânduielile sociale modelează sufletele oamenilor. „Marele secret al educaţiei este acela de a dirija vanitatea înspre obiective corespunzătoare” scria el în prima sa carte, Teoria Morală a Sentimentelor, publicată în 1759. Reţineţi că el a spus educaţie. Ideea sa nu a fost de a-i păcăli pe oameni astfel încât să acţioneze în bine, sau de a pune rezultatul acţiunilor lor dăunătoare în slujba interesului public. Ideea sa a fost de a forma caracterul şi comportamentul, precum şi de a canaliza pasiunile umane către binele public.

Acesta este un fel aparte de educaţie morală. Smith a spus clar că nu există niciun folos în încercarea de a convinge oamenii să fie virtuoşi. Niciun argument raţional sau recitare de catehisme moralizatoare nu vor realiza acest lucru. Mai degrabă experienţa vieţii în societate, precum şi dramul de compasiune şi conştiinţă care se dezvoltă în urma unei astfel de experienţe pot crea în fiinţele umane acele virtuţi ale cumpătării pe care el le considera esenţiale: chibzuiala, reţinerea, hărnicia, frugalitatea, sobrietatea, onestitatea, politeţea şi capacitatea de a inspira încredere. Acestea sunt virtuţile societăţii liberale. Acestea sunt virtuţi solide şi la îndemână, posibil de a fi obţinute de mulţi oameni și nu doar de o minoritate nobilă. Ele permit o viaţă stabilă şi productivă, contribuind la formarea de persoane cărora le poate fi încredinţată multă libertate, astfel făcând mai puţin necesară constrângerea morală din partea statului.

Aceste virtuţi ale moderației (sau cumpătării) sunt, într-un fel, doar versiuni ale unei virtuţi mai mari: autocontrolul. Ea este caracteristica pe care Smith a considerat-o drept cheia societăţii liberale. „Autocontrolul”, scria el, „nu este doar el însuşi o mare virtute, ci din acesta provine strălucirea celorlalte virtuţi.” Smith a definit autocontrolul drept capacitatea de satisfacţie întârziată şi de restricţionare a poftelor: într-un cuvânt, disciplina.

Astfel marele proiect al lui Smith a constat în transformarea grijei de sine în autocontrol, prin intermediul unor instituţii sociale care să dirijeze vanitatea către preocupări adecvate. Prin organizarea relaţiilor umane astfel încât să poată fi obţinute laude sau beneficii de pe urma disciplinei, el a dorit să permită oamenilor să îşi exercite virtuţile şi, în acest fel, să îşi îmbunătăţească traiul. Ambiţiile lui Smith au fost foarte practice: viaţa într-o societate liberă, scria el, constă în „efortul uniform, constant şi neîntrerupt al fiecăruia de a-şi îmbunătăţi propria condiție.” Virtuţile cumpătării permit acest tip de ameliorare, iar legiuitorul înţelept va aranja lucrurile în aşa fel încât aceste virtuți să fie apreciate şi răsplătite.

Smith ştia că acest aranjament nu poate fi o chestiune de constrângere directă sau administrativă. Viaţa socială este mult prea complicată pentru așa ceva. Smith a fost mereu fascinat de demarcaţia dintre intenţiile care motivează acţiunile noastre şi consecinţele acestor acţiuni. De aceea el a susținut că un astfel de aranjament ar putea fi realizat mai degrabă prin ademenire decât prin coerciţie: folosind forme instituţionale care stabilesc reguli ale jocului destinate atragerii persoanelor spre mijloace decente de promovare a intereselor lor, dar fără a forţa anumite rezultate.

Smith a argumentat această abordare generală în Teoria Sentimentelor Morale. Patru ani mai târziu, într-o serie de prelegeri despre jurisprudenţă, el a încercat să urmărească modul în care normele sociale create în acest fel ajung să fie consfințite de legislaţia din domenii specifice ale vieţii publice. Apoi a colectat şi extins porţiunile din aceste prelegeri, care se ocupau cu probleme legate de muncă şi comerţ, într-o carte despre economie politică numită Avuţia Naţiunilor.

Teoria economică a lui Smith a fost doar un element din cadrul viziunii sale mai largi, dar unul deosebit de important. Ca un bun liberal el credea că prosperitatea materială este esenţială pentru fericire şi de aceea considera că ar trebui să fie în centrul filosofiei morale. El a crezut, de asemenea, că bogăţia este o condiţie prealabilă pentru o societate decentă: nu putem avea grijă de alţii dacă ne este foame. De aceea viziunea lui despre viaţa socială a necesitat un eșafodaj economic extins, construit în jurul unor aranjamente instituţionale capabile să ajute la obținerea prosperității și de natură să încurajeze în acelaşi timp disciplina şi virtuţile cumpătării, prin transformarea autocontrolului într-un mijloc de îmbunătăţire a condiţiei umane. Smith a prezentat eșafodajul său economic în Avuţia Naţiunilor, cu care ocazie a identificat și instituţia capabilă să producă prosperitate prin utilizarea virtuților cumpătării: piaţa.

Societatea comercială

Avuţia Naţiunilor începe cu un fapt, nu cu un argument teoretic: faptul că diviziunea muncii, care fusese în creştere timp de secole în economiile europene, făcuse posibile îmbunătăţiri enorme la nivelul eficienţei şi calităţii producţiei. Divizarea proceselor de fabricaţie în sarcini specializate economisesc o mare parte din timp şi efort şi, mai important, crează o mai mare specializare şi expertiză. Mai degrabă decât a cunoaște câte un pic din toate fiecare devine un expert în ceva specific şi îşi vinde expertiza altora, pentru bani sau în schimbul altei expertize. În acest fel toată munca este efectuată de către specialişti iar astfel rezultatele sunt bune. Fiecare persoană poate face o tranzacţie comercială cu valoarea expertizei sale şi în acest fel se adaugă un motiv pentru îmbunătăţirea priceperii şi produselor fiecăruia.

Smith a numit acest proces de schimb “piaţă”. Ea reprezintă arena în care forţa de muncă, mărfurile, capitalul şi serviciile sunt evaluate, tranzacţionate şi vândute; piața este inima economiei moderne. Dar regulile de piaţă nu se autolegiferează şi nu sunt natural evidente. Dimpotrivă, a afirmat Smith, piaţa este o instituţie publică necesitând norme impuse de legislatori care înţeleg funcţionarea şi beneficiile sale.

În acest lucru constă marea perspicacitate a lui Smith. Pe vremea sa, în conformitate cu filozofia economică cunoscută drept mercantilism, fiecare putere europeană stabilea reguli de piaţă care serveau interesele unui număr mic de producători importanți de pe piaţa internă şi ale societăţilor comerciale care lucrau îndeaproape cu statul – punând astfel politica economică în serviciul a ceea ce aceste entităţi considerau drept interes naţional, pentru a avansa poziţia comercială a naţiunii. Dimpotrivă, a susţinut Smith, legiuitorii ar trebui să reglementeze piaţa în interesul consumatorului obișnuit. Scrie Smith:

Consumul este unica finalitate şi singurul scop al întregii producţii, iar interesul producătorului ar trebui să fie protejat numai în măsura în care interesul lui este necesar pentru promovarea interesului consumatorului. Acest precept este atât de evident încât ar fi absurdă încercarea de a-l demonstra. Însă în sistemul mercantil interesul consumatorului este aproape constant sacrificat pentru interesul producătorului.

Prin răsturnarea completă a logicii economiei mercantiliste şi prin instituirea unei pieţi concepute pentru binele consumatorului Smith credea că guvernele ar putea descătușa atât bogăţie și productivitate imensă, cât şi crea instituţii economice care să încurajeze disciplina, cumpătarea şi ordinea.

Servirea binelui consumatorului ar însemna astfel impunerea de norme uniforme de concurenţă deschisă, pentru toţi cumpărătorii şi vânzătorii, care ar duce la scăderea preţurilor şi la impulsionarea creşterii economice. Aceste reguli, pe care Smith le-a numit “sistemul de libertate naturală”, ar permite participanţilor la piaţă să stabilească preţurile şi valoarea prin negociere deschisă şi liberă, în cadrul căreia niciun participant nu este autorizat să folosească presiuni politice sau alte constrângeri pentru a impune un alt preţ decât cel determinat de libera funcţionare a pieţei.

Sistemul presupune “libertate naturală” nu în sensul că ar fi cumva o lucrare a naturii, ci mai degrabă în sensul că niciun participant sau spectator (şi mai ales guvernele) nu pot impune preţuri artificiale, astfel încât numai “preţul natural” poate prevala – adică preţul determinat de cumpărător şi vânzător. Acest lucru ar face stabilirea preţurilor mai eficientă (reducând costurile pentru consumatori), ar dirija capitalul mai eficient decât ar putea să o facă un legiuitor şi i-ar ajuta să prospere pe cei mai buni producători. Aceasta nu înseamnă că piaţa ar servi interesul personal al fiecărui individ: numeroşi comercianţi s-ar simţi cu siguranţă mai bine fără concurenţă. De fapt marii negustori caută adesea să îşi folosească puterea sau să facă apel la politicieni prietenoşi, tocmai pentru a-i ajuta să evite concurenţa. Dar un sistem de reguli aplicate în mod uniform, care nu îi preferă pe comercianţii mari sau puternici, ar servi mai bine majorității cetățenilor, astfel sporind şi mai mai mult avuţia naţională.

Smith a propus o definiţie neobişnuită a avuţiei unei naţiuni. “Avuţia unui stat”, scria el, “e compusă din ieftinătatea aprovizionării şi din toate celelalte necesităţi şi conforturi ale vieţii”. Deci o naţiune este bogată de fapt atunci când produsele de consum sunt ieftine, cel puţin în raport cu mijloacele la îndemâna oamenilor de rând. Sau o naţiune este bogată atunci când o viaţă confortabilă este la îndemâna celor mai mulţi. Aceasta este o definiţie foarte democratică, chiar populistă, a noţiunii despre scopul pieţei.

Cu cât este mai largă sfera de influenţă a pieţei cu atât aceasta va fi mai eficientă. De aceea Smith dorea ca piaţa să cuprindă pe toată lumea, iar societatea să devină o piaţă vastă în care fiecare om “trăieşte prin schimb sau devine într-o oarecare măsură un comerciant; astfel societatea însăşi creşte pentru a deveni, pe bună dreptate, o societate comercială”.

O astfel de societate comercială, a insistat Smith, ar fi şi o societate bună. Avuţia este necesară pentru o societate bună deoarece ea reduce mizeria celor săraci şi permite tuturor să fie mai înţelegători şi generoşi. “Dacă mizeria personală ne încleştează foarte grav”, a argumentat el, “atunci nu avem timp liber pentru a alina mizeria aproapelui nostru”. Şi, cel puţin la fel de important, piaţa nu este doar un mecanism pentru producţia de avuţie ci şi o instituţie civilizatoare.

Cu siguranţă piaţa prilejuieşte relaţii umane mai demne, a afirmat Smith. Sistemul de schimb, spre deosebire de sistemul aristocratic dintre proprietar şi chiriaş, permite chiar şi celor mai puţin privilegiaţi de a se raporta la societate în termenii a ceea ce au de oferit, în loc de ceea ce au nevoie. Iată cum a formulat Smith acest lucru într-unul din pasajele sale cele mai cunoscute:

Nu de la bunăvoinţa măcelarului, berarului sau brutarului aşteptăm noi să ne fie sevită masa, ci de la grija cu care aceştia îşi privesc popriul lor interes. Ne adresăm nu omeniei lor, ci egoismului lor şi niciodată nu le vorbim de nevoile noastre proprii, ci de avantajele lor proprii. Numai un cerşetor alege să depindă în principal de bunăvoinţa concetăţenilor săi.

Smith nu susţinea că benevolenţa este degradantă, ci doar că dependenţa abjectă de bunăvoinţa altora este demoralizatoare. Extinderea normelor pieţei asupra tuturor ajută pe majoritatea oamenilor să evite soarta dependenţei şi le permite să funcţioneze ca fiinţe egale şi demne.

Caracterul fundamental popular sau democratic al sistemului pe care l-a propus a fost, de asemenea, un important punct moral pentru Smith. “Nicio societate nu poate fi cu siguranţă înfloritoare şi fericită în care marea majoritate a membrilor ei sunt săraci şi nefericiţi” scria el. Sistemul său permite celor care trăiesc de pe urma salariilor, și nu al proprietăţii, să beneficieze mai mult decât oricare alt aranjament economic.

Cel mai important lucru este că piaţa este bine concepută pentru a valorifica grija de sine în scopul producerii de autocontrol. Actorii de pe piaţă au un stimulent puternic de a lua în considerare ceea ce alţii vor gândi despre acţiunile lor deoarece ei trebuie să facă apel la aceşti alţii, în calitate de clienţi. Virtuţile cele mai apreciate la vânzători şi cumpărători sunt exact virtuţile cumpătării menționate de Smith: prudenţă şi măsură, onestitate şi fiabilitate, politeţe şi bună rânduială – pe scurt, din nou, disciplină.

Piaţa, aşa cum a văzut-o Smith, este un instrument puternic de disciplinare. Ea solicită şi recompensează obiceiurile din care rezultă ordine paşnică, iar acestea se pot răspândi astfel în largul societăţii. “Când cea mai mare parte a oamenilor sunt negustori”, a scris Smith, “ei aduc mereu probitatea şi punctualitatea la modă, iar acestea sunt virtuţile principale al naţiunilor comerciale”. Pe măsură ce piaţa transformă interesul personal în bine general ea poate transforma şi avariţia omului de rând într-o sursă de energie productivă şi de disciplină. Iar pentru persoana ieşită din comun, pentru care virtuţile cumpătării nu sunt suficiente, piaţa răsplăteşte asumarea de riscuri şi spiritul întreprinzător combinat cu stăpânirea de sine; astfel ea îndreaptă marile ambiţii către un bine mai cuprinzător.

Este crucial să observăm că autocontrolul şi disciplina, nu libertatea, se află în centrul justificării lui Smith pentru capitalism. Da, piaţa implică liberă concurenţă dar acest lucru înseamnă liberă de influenţa nejustificată a unor competitori sau a patronilor lor politici şi nu liberă în sens existenţial sau ideologic. În realitate competitorii sunt forţaţi în ţarcul pieţei de către puterea de stat şi sunt menţinuţi acolo prin regulamente şi legi, pentru binele societăţii. Aşa cum a formulat Joseph Cropsey, de la Universitatea din Chicago, “Smith a pledat în favoarea capitalismului deoarece face posibilă libertatea, nu pentru că este libertate”. Şi face posibilă libertatea deoarece îi ghidează pe oameni să îşi înfrâneze poftele şi să respecte regulile. Ideea de libertate a lui Smith – care se află în centrul argumentaţiei sale pentru capitalism – nu a constat în autorizarea neînfrânării, ci într-o viaţă socială ordonată în care drepturile de bază ale cetăţenilor sunt protejate de stat, iar autocontrolul oamenilor face inutilă puterea de constrângere a statului.

Întrebarea la care Smith a încercat să răspundă a fost următoarea: dat fiind faptul că oamenii sunt profund imperfecţi, pot fi ei determinaţi să dorească a face bine astfel încât să nu fie necesar a fi forţaţi în această direcţie? Smith a insistat în scrierile sale că răspunsul este da şi că piaţa liberă este un mijloc important în acest sens. Aceasta implică dirijarea poftelor, nu declanşarea lor. Este un argument pentru posibilitatea disciplinei şi a autoconstrângerii, nu unul împotriva necesităţii lor.

Dar, aşa cum Smith ar fi primul care să recunoască, faptul că aceasta a fost intenţia sa nu garantează deloc consecinţele. Şi, fără discuţie, justificarea morală pentru capitalism, în special pentru capitalism ca un sistem de disciplină, a fost mult timp obiectul unor critici serioase. Pentru a recupera argumentul în favoarea capitalismului trebuie să luăm în serios aceste critici, dincolo de formula originară a lui Adam Smith.

2 COMENTARII

  1. Foarte bun articol, dle! Va voi urmari cu interes de acum incolo. Am dat mai departe pe doua pagini de Facebook acest articol in speranta ca vor avea si altii curiozitatea sa va citeasca.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here