Categorii
Traduceri

Recuperarea argumentului pentru capitalism

La mai puțin de doi ani după crahul financiar din 2008 un intelectual american conservator de prim rang reiterează argumentele în favoarea sistemului economic al piețelor libere și inițiativei private. Publicat inițial la În Linie Dreaptă pe data de 30 aprilie 2010

Partajare
  • 101
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Un text din 2010 despre capitalism, dintr-o dublă perspectivă: a recuperării sensului originar şi a aplicării acestuia realităţilor prezente, în încercarea de a prefigura o cale viabilă de viitor.

icon-circle-o  icon-circle-o  icon-circle-o

Ultimii doi ani au fost neplăcuţi pentru prietenii capitalismului. Mai întâi s-a abătut un val de calamităţi peste piaţă, parcă special concepute pentru a confirma cele mai negative clişee despre competiţia liberă. Criza a avut de toate: investitori nesăbuiţi, creditare neglijentă, datornici iresponsabili, speculaţii sălbatice, finanţatori şarlatani, semne de subreglementare, pensionari pierzând-şi economiile de-o viaţă în timp ce bogătaşii de pe Wall Street încasau prime grase şi chiar priveliştea unui Alan Greenspan cerând scuze Congresului pentru menţinerea unei conduceri prea relaxate a Rezervei Federale.

Apoi a venit răspunsul de la Washington. Pe la mijlocul anului trecut guvernul federal a ajuns, în esenţă, să ia în posesie cea mai mare bancă a naţiunii, cea mai mare companie de asigurări şi cel mai mare producător de automobile; a devenit administratorul unei părţi substanţiale din sectorul financiar şi a început să declare în mod ad-hoc învingători şi învinşi, în urma unor tranzacţii corporatiste masive. Între timp cheltuielile guvernamentale au crescut iar parlamentarii s-au apucat de planificarea unor noi programe asistenţiale, în pofida faptului că acelea deja existente se îndreptau spre faliment.

Pentru un moment părea că toate acestea vor determina publicul american să-şi piardă încrederea în economia de piaţă. Într-adevăr, în aprilie anul trecut firma de cercetare a opiniei publice Scott Rasmussen a constatat că doar 53% dintre americani erau de acord cu afirmaţia „capitalismul este mai bun decât socialismul”.

Acel moment a trecut în cele din urmă şi a fost înlocuit acum de un val de nemulţumire populistă, orientat în aceeaşi măsură către guvern şi piaţă. Însă apărătorii competiţiei libere nu ar trebui să fie prea flataţi de această întoarcere a opiniei publice. Chiar dacă sugerează că oamenii sunt neliniştiţi de instabilitatea din prezent, această nelinişte nu a produs un argument în apărarea capitalismului american sau o agendă coerentă opusă intenţiilor majorităţii liberale de la Washington. Pentru a îndrepta publicul către un astfel de argument va trebui să explicăm ce anume este în pericol, care este miza şi de ce contează.

O astfel de explicaţie nu este o chestiune simplă. După decenii în care au apărat un copac sau altul, mulţi dintre prietenii capitalismului au pierdut din vedere pădurea: însemnătatea capitalismului democratic, virtuţile şi viciile sale, punctele sale forte şi punctele slabe, precum şi justificările sale politice, morale şi economice. Prima noastră sarcină, prin urmare, este de a recupera înţelesul acestor lucruri, ceea ce va clarifica atât obiecţiile noastre faţă de direcţia politicii din acest moment cât şi recomandările pentru o cale mai bună.

Adam Smith şi virtuţile cumpătării

O recuperare a argumentului pentru capitalism trebuie să pornească de la momentul originar. Ca întotdeauna atunci când vrem să ne refamiliarizăm cu noi înşine noi americanii trebuie să pornim de la sfârşitul secolului XVIII, atunci când s-a născut modul nostru de viaţă. În acest caz, înainte de a ajunge la vremurile noastre, trebuie să începem cu un plonjon în opera lui Adam Smith şi cu argumentul originar în favoarea capitalismului.

Părintele economiei moderne a fost un filozof moral, un cercetător al naturii umane şi al instituţiilor sociale. De aceea teoriile sale despre economia politică au constituit un element din cadrul proiectului său mai cuprinzător al îndreptării pasiunilor şi poftelor umane.

Smith a pornit de la o perspectivă intermediară asupra naturii umane: nici cinică şi nici utopică. El credea că, deşi fiinţele umane îşi urmăresc în esenţă propriile interese, ele pot fi îndreptate spre compasiune şi benevolenţă. Sentimentele noastre, a spus el, încep cu o pregnantă grijă de sine care se exprimă în dorinţa noastră de a obține atenţie, laudă şi recunoaştere astfel motivând o mare parte a comportamentului uman. Chiar și originea compasiunii noastre pentru alţii se află în noi înşine: simţim compasiune pentru nenorocirea cuiva deoarece ne putem imagina în aceeaşi situaţie.

Dar, spune Smith, faptul că grija de sine îşi găseşte expresie în dorinţa de a fi acceptaţi de alții oferă o deschidere către educaţia morală, pentru temperarea atât a pasiunilor cât şi a poftelor noastre animalice în scopul de a face posibilă viaţa civilizată. Capacitatea noastră de a intra în pielea altuia ne permite să reflectăm asupra comportamentului propriu şi să ne punem întrebarea: „Cum ar arăta ceea ce fac eu în ochii altcuiva care mă observă?” În această întrebare despre imaginarul „spectator imparţial”, în formularea lui Smith, se află începutul ordinii sociale şi al autocontrolului, primul impuls al conformităţii morale şi al normelor sociale comune.

Acesta este modul în care, într-o societate care funcţionează bine, tendinţele noastre sentimentale orientate către grija de sine devin înclinaţii către compasiune şi decenţă. Însă o societate care funcţionează bine necesită efort; necesită instituţii sociale menite să canalizeze sentimentele către acest tip de formare morală. Astfel de instituţii au fost obsesia vieţii lui Smith. El a fost mai presus de toate un savant preocupat de modul în care rânduielile sociale modelează sufletele oamenilor. „Marele secret al educaţiei este acela de a dirija vanitatea înspre obiective corespunzătoare” scria el în prima sa carte, Teoria Morală a Sentimentelor, publicată în 1759. Reţineţi că el a spus educaţie. Ideea sa nu a fost de a-i păcăli pe oameni astfel încât să acţioneze în bine, sau de a pune rezultatul acţiunilor lor dăunătoare în slujba interesului public. Ideea sa a fost de a forma caracterul şi comportamentul, precum şi de a canaliza pasiunile umane către binele public.

Acesta este un fel aparte de educaţie morală. Smith a spus clar că nu există niciun folos în încercarea de a convinge oamenii să fie virtuoşi. Niciun argument raţional sau recitare de catehisme moralizatoare nu vor realiza acest lucru. Mai degrabă experienţa vieţii în societate, precum şi dramul de compasiune şi conştiinţă care se dezvoltă în urma unei astfel de experienţe pot crea în fiinţele umane acele virtuţi ale cumpătării pe care el le considera esenţiale: chibzuiala, reţinerea, hărnicia, frugalitatea, sobrietatea, onestitatea, politeţea şi capacitatea de a inspira încredere. Acestea sunt virtuţile societăţii liberale. Acestea sunt virtuţi solide şi la îndemână, posibil de a fi obţinute de mulţi oameni și nu doar de o minoritate nobilă. Ele permit o viaţă stabilă şi productivă, contribuind la formarea de persoane cărora le poate fi încredinţată multă libertate, astfel făcând mai puţin necesară constrângerea morală din partea statului.

Aceste virtuţi ale moderației (sau cumpătării) sunt, într-un fel, doar versiuni ale unei virtuţi mai mari: autocontrolul. Ea este caracteristica pe care Smith a considerat-o drept cheia societăţii liberale. „Autocontrolul”, scria el, „nu este doar el însuşi o mare virtute, ci din acesta provine strălucirea celorlalte virtuţi.” Smith a definit autocontrolul drept capacitatea de satisfacţie întârziată şi de restricţionare a poftelor: într-un cuvânt, disciplina.

Astfel marele proiect al lui Smith a constat în transformarea grijei de sine în autocontrol, prin intermediul unor instituţii sociale care să dirijeze vanitatea către preocupări adecvate. Prin organizarea relaţiilor umane astfel încât să poată fi obţinute laude sau beneficii de pe urma disciplinei, el a dorit să permită oamenilor să îşi exercite virtuţile şi, în acest fel, să îşi îmbunătăţească traiul. Ambiţiile lui Smith au fost foarte practice: viaţa într-o societate liberă, scria el, constă în „efortul uniform, constant şi neîntrerupt al fiecăruia de a-şi îmbunătăţi propria condiție.” Virtuţile cumpătării permit acest tip de ameliorare, iar legiuitorul înţelept va aranja lucrurile în aşa fel încât aceste virtuți să fie apreciate şi răsplătite.

Smith ştia că acest aranjament nu poate fi o chestiune de constrângere directă sau administrativă. Viaţa socială este mult prea complicată pentru așa ceva. Smith a fost mereu fascinat de demarcaţia dintre intenţiile care motivează acţiunile noastre şi consecinţele acestor acţiuni. De aceea el a susținut că un astfel de aranjament ar putea fi realizat mai degrabă prin ademenire decât prin coerciţie: folosind forme instituţionale care stabilesc reguli ale jocului destinate atragerii persoanelor spre mijloace decente de promovare a intereselor lor, dar fără a forţa anumite rezultate.

Smith a argumentat această abordare generală în Teoria Sentimentelor Morale. Patru ani mai târziu, într-o serie de prelegeri despre jurisprudenţă, el a încercat să urmărească modul în care normele sociale create în acest fel ajung să fie consfințite de legislaţia din domenii specifice ale vieţii publice. Apoi a colectat şi extins porţiunile din aceste prelegeri, care se ocupau cu probleme legate de muncă şi comerţ, într-o carte despre economie politică numită Avuţia Naţiunilor.

Teoria economică a lui Smith a fost doar un element din cadrul viziunii sale mai largi, dar unul deosebit de important. Ca un bun liberal el credea că prosperitatea materială este esenţială pentru fericire şi de aceea considera că ar trebui să fie în centrul filosofiei morale. El a crezut, de asemenea, că bogăţia este o condiţie prealabilă pentru o societate decentă: nu putem avea grijă de alţii dacă ne este foame. De aceea viziunea lui despre viaţa socială a necesitat un eșafodaj economic extins, construit în jurul unor aranjamente instituţionale capabile să ajute la obținerea prosperității și de natură să încurajeze în acelaşi timp disciplina şi virtuţile cumpătării, prin transformarea autocontrolului într-un mijloc de îmbunătăţire a condiţiei umane. Smith a prezentat eșafodajul său economic în Avuţia Naţiunilor, cu care ocazie a identificat și instituţia capabilă să producă prosperitate prin utilizarea virtuților cumpătării: piaţa.

Societatea comercială

Avuţia Naţiunilor începe cu un fapt, nu cu un argument teoretic: faptul că diviziunea muncii, care fusese în creştere timp de secole în economiile europene, făcuse posibile îmbunătăţiri enorme la nivelul eficienţei şi calităţii producţiei. Divizarea proceselor de fabricaţie în sarcini specializate economisesc o mare parte din timp şi efort şi, mai important, crează o mai mare specializare şi expertiză. Mai degrabă decât a cunoaște câte un pic din toate fiecare devine un expert în ceva specific şi îşi vinde expertiza altora, pentru bani sau în schimbul altei expertize. În acest fel toată munca este efectuată de către specialişti iar astfel rezultatele sunt bune. Fiecare persoană poate face o tranzacţie comercială cu valoarea expertizei sale şi în acest fel se adaugă un motiv pentru îmbunătăţirea priceperii şi produselor fiecăruia.

Smith a numit acest proces de schimb “piaţă”. Ea reprezintă arena în care forţa de muncă, mărfurile, capitalul şi serviciile sunt evaluate, tranzacţionate şi vândute; piața este inima economiei moderne. Dar regulile de piaţă nu se autolegiferează şi nu sunt natural evidente. Dimpotrivă, a afirmat Smith, piaţa este o instituţie publică necesitând norme impuse de legislatori care înţeleg funcţionarea şi beneficiile sale.

În acest lucru constă marea perspicacitate a lui Smith. Pe vremea sa, în conformitate cu filozofia economică cunoscută drept mercantilism, fiecare putere europeană stabilea reguli de piaţă care serveau interesele unui număr mic de producători importanți de pe piaţa internă şi ale societăţilor comerciale care lucrau îndeaproape cu statul – punând astfel politica economică în serviciul a ceea ce aceste entităţi considerau drept interes naţional, pentru a avansa poziţia comercială a naţiunii. Dimpotrivă, a susţinut Smith, legiuitorii ar trebui să reglementeze piaţa în interesul consumatorului obișnuit. Scrie Smith:

Consumul este unica finalitate şi singurul scop al întregii producţii, iar interesul producătorului ar trebui să fie protejat numai în măsura în care interesul lui este necesar pentru promovarea interesului consumatorului. Acest precept este atât de evident încât ar fi absurdă încercarea de a-l demonstra. Însă în sistemul mercantil interesul consumatorului este aproape constant sacrificat pentru interesul producătorului.

Prin răsturnarea completă a logicii economiei mercantiliste şi prin instituirea unei pieţi concepute pentru binele consumatorului Smith credea că guvernele ar putea descătușa atât bogăţie și productivitate imensă, cât şi crea instituţii economice care să încurajeze disciplina, cumpătarea şi ordinea.

Servirea binelui consumatorului ar însemna astfel impunerea de norme uniforme de concurenţă deschisă, pentru toţi cumpărătorii şi vânzătorii, care ar duce la scăderea preţurilor şi la impulsionarea creşterii economice. Aceste reguli, pe care Smith le-a numit “sistemul de libertate naturală”, ar permite participanţilor la piaţă să stabilească preţurile şi valoarea prin negociere deschisă şi liberă, în cadrul căreia niciun participant nu este autorizat să folosească presiuni politice sau alte constrângeri pentru a impune un alt preţ decât cel determinat de libera funcţionare a pieţei.

Sistemul presupune “libertate naturală” nu în sensul că ar fi cumva o lucrare a naturii, ci mai degrabă în sensul că niciun participant sau spectator (şi mai ales guvernele) nu pot impune preţuri artificiale, astfel încât numai “preţul natural” poate prevala – adică preţul determinat de cumpărător şi vânzător. Acest lucru ar face stabilirea preţurilor mai eficientă (reducând costurile pentru consumatori), ar dirija capitalul mai eficient decât ar putea să o facă un legiuitor şi i-ar ajuta să prospere pe cei mai buni producători. Aceasta nu înseamnă că piaţa ar servi interesul personal al fiecărui individ: numeroşi comercianţi s-ar simţi cu siguranţă mai bine fără concurenţă. De fapt marii negustori caută adesea să îşi folosească puterea sau să facă apel la politicieni prietenoşi, tocmai pentru a-i ajuta să evite concurenţa. Dar un sistem de reguli aplicate în mod uniform, care nu îi preferă pe comercianţii mari sau puternici, ar servi mai bine majorității cetățenilor, astfel sporind şi mai mai mult avuţia naţională.

Smith a propus o definiţie neobişnuită a avuţiei unei naţiuni. “Avuţia unui stat”, scria el, “e compusă din ieftinătatea aprovizionării şi din toate celelalte necesităţi şi conforturi ale vieţii”. Deci o naţiune este bogată de fapt atunci când produsele de consum sunt ieftine, cel puţin în raport cu mijloacele la îndemâna oamenilor de rând. Sau o naţiune este bogată atunci când o viaţă confortabilă este la îndemâna celor mai mulţi. Aceasta este o definiţie foarte democratică, chiar populistă, a noţiunii despre scopul pieţei.

Cu cât este mai largă sfera de influenţă a pieţei cu atât aceasta va fi mai eficientă. De aceea Smith dorea ca piaţa să cuprindă pe toată lumea, iar societatea să devină o piaţă vastă în care fiecare om “trăieşte prin schimb sau devine într-o oarecare măsură un comerciant; astfel societatea însăşi creşte pentru a deveni, pe bună dreptate, o societate comercială”.

O astfel de societate comercială, a insistat Smith, ar fi şi o societate bună. Avuţia este necesară pentru o societate bună deoarece ea reduce mizeria celor săraci şi permite tuturor să fie mai înţelegători şi generoşi. “Dacă mizeria personală ne încleştează foarte grav”, a argumentat el, “atunci nu avem timp liber pentru a alina mizeria aproapelui nostru”. Şi, cel puţin la fel de important, piaţa nu este doar un mecanism pentru producţia de avuţie ci şi o instituţie civilizatoare.

Cu siguranţă piaţa prilejuieşte relaţii umane mai demne, a afirmat Smith. Sistemul de schimb, spre deosebire de sistemul aristocratic dintre proprietar şi chiriaş, permite chiar şi celor mai puţin privilegiaţi de a se raporta la societate în termenii a ceea ce au de oferit, în loc de ceea ce au nevoie. Iată cum a formulat Smith acest lucru într-unul din pasajele sale cele mai cunoscute:

Nu de la bunăvoinţa măcelarului, berarului sau brutarului aşteptăm noi să ne fie sevită masa, ci de la grija cu care aceştia îşi privesc popriul lor interes. Ne adresăm nu omeniei lor, ci egoismului lor şi niciodată nu le vorbim de nevoile noastre proprii, ci de avantajele lor proprii. Numai un cerşetor alege să depindă în principal de bunăvoinţa concetăţenilor săi.

Smith nu susţinea că benevolenţa este degradantă, ci doar că dependenţa abjectă de bunăvoinţa altora este demoralizatoare. Extinderea normelor pieţei asupra tuturor ajută pe majoritatea oamenilor să evite soarta dependenţei şi le permite să funcţioneze ca fiinţe egale şi demne.

Caracterul fundamental popular sau democratic al sistemului pe care l-a propus a fost, de asemenea, un important punct moral pentru Smith. “Nicio societate nu poate fi cu siguranţă înfloritoare şi fericită în care marea majoritate a membrilor ei sunt săraci şi nefericiţi” scria el. Sistemul său permite celor care trăiesc de pe urma salariilor, și nu al proprietăţii, să beneficieze mai mult decât oricare alt aranjament economic.

Cel mai important lucru este că piaţa este bine concepută pentru a valorifica grija de sine în scopul producerii de autocontrol. Actorii de pe piaţă au un stimulent puternic de a lua în considerare ceea ce alţii vor gândi despre acţiunile lor deoarece ei trebuie să facă apel la aceşti alţii, în calitate de clienţi. Virtuţile cele mai apreciate la vânzători şi cumpărători sunt exact virtuţile cumpătării menționate de Smith: prudenţă şi măsură, onestitate şi fiabilitate, politeţe şi bună rânduială – pe scurt, din nou, disciplină.

Piaţa, aşa cum a văzut-o Smith, este un instrument puternic de disciplinare. Ea solicită şi recompensează obiceiurile din care rezultă ordine paşnică, iar acestea se pot răspândi astfel în largul societăţii. “Când cea mai mare parte a oamenilor sunt negustori”, a scris Smith, “ei aduc mereu probitatea şi punctualitatea la modă, iar acestea sunt virtuţile principale al naţiunilor comerciale”. Pe măsură ce piaţa transformă interesul personal în bine general ea poate transforma şi avariţia omului de rând într-o sursă de energie productivă şi de disciplină. Iar pentru persoana ieşită din comun, pentru care virtuţile cumpătării nu sunt suficiente, piaţa răsplăteşte asumarea de riscuri şi spiritul întreprinzător combinat cu stăpânirea de sine; astfel ea îndreaptă marile ambiţii către un bine mai cuprinzător.

Este crucial să observăm că autocontrolul şi disciplina, nu libertatea, se află în centrul justificării lui Smith pentru capitalism. Da, piaţa implică liberă concurenţă dar acest lucru înseamnă liberă de influenţa nejustificată a unor competitori sau a patronilor lor politici şi nu liberă în sens existenţial sau ideologic. În realitate competitorii sunt forţaţi în ţarcul pieţei de către puterea de stat şi sunt menţinuţi acolo prin regulamente şi legi, pentru binele societăţii. Aşa cum a formulat Joseph Cropsey, de la Universitatea din Chicago, “Smith a pledat în favoarea capitalismului deoarece face posibilă libertatea, nu pentru că este libertate”. Şi face posibilă libertatea deoarece îi ghidează pe oameni să îşi înfrâneze poftele şi să respecte regulile. Ideea de libertate a lui Smith – care se află în centrul argumentaţiei sale pentru capitalism – nu a constat în autorizarea neînfrânării, ci într-o viaţă socială ordonată în care drepturile de bază ale cetăţenilor sunt protejate de stat, iar autocontrolul oamenilor face inutilă puterea de constrângere a statului.

Întrebarea la care Smith a încercat să răspundă a fost următoarea: dat fiind faptul că oamenii sunt profund imperfecţi, pot fi ei determinaţi să dorească a face bine astfel încât să nu fie necesar a fi forţaţi în această direcţie? Smith a insistat în scrierile sale că răspunsul este da şi că piaţa liberă este un mijloc important în acest sens. Aceasta implică dirijarea poftelor, nu declanşarea lor. Este un argument pentru posibilitatea disciplinei şi a autoconstrângerii, nu unul împotriva necesităţii lor.

Dar, aşa cum Smith ar fi primul care să recunoască, faptul că aceasta a fost intenţia sa nu garantează deloc consecinţele. Şi, fără discuţie, justificarea morală pentru capitalism, în special pentru capitalism ca un sistem de disciplină, a fost mult timp obiectul unor critici serioase. Pentru a recupera argumentul în favoarea capitalismului trebuie să luăm în serios aceste critici, dincolo de formula originară a lui Adam Smith.

Neplăcerile capitalismului

Nu există în prezent şi probabil nu a existat niciodată o critică economică serioasă a principiilor fundamentale ale capitalismului. Există doar critici morale. Chiar şi acei adversari ai capitalismului care au propus sisteme alternative – precum socialiştii şi comuniştii din secolele trecute – au oferit în general sisteme de morală şi nu teorii economice reale.

Criticile morale la adresa capitalismului au avut tendinţa să cadă în două categorii. Prima, populară printre socialişti şi comunişti precum şi în rândul criticilor liberali mai puţin ostili, constă în acuzaţia conform căreia “capitalismul este nedrept pentru săraci”. Acest lucru a însemnat iniţial “capitalismul degradează condiţia săracilor”: unii critici timpurii ai capitalismului au susţinut că situaţia materială a muncitorilor, în special a celor din meseriile manufacturiere, s-a înrăutăţit faţă de ceea ce existase înainte de apariţia economiei de piaţă şi de revoluţia industrială. Însă această situaţie nu mai poate fi invocată în prezent. Este adevărat că inegalitatea persistă, desigur, dar nivelul de trai al celor săraci a crescut dramatic în condiţiile capitalismului, iar potenţialul de a ieşi din sărăcie nu este nicăieri mai mare decât în economiile capitaliste. De aceea criticile din prezent se concentrează pe inegalitate în sine. Starea proastă a săracilor, se afirmă, nu se îmbunătăţeşte în general la fel de repede ca aceea a bogaţilor, astfel încât diferenţa dintre cei mai bogaţi şi cei mai săraci se extinde, în detrimentul coeziunii sociale şi justiţiei elementare. Există ceva adevăr în această afirmaţie, cel puţin uneori, dar aceasta reprezintă o incriminare morală a capitalismului doar dacă suntem dispuşi să credem că egalitatea condiţiilor reprezintă esenţa justiţiei. În caz contrar ar fi nerezonabil să respingem cea mai mare sursă de progres material pentru cei săraci din istoria omenirii, pe motiv că aceasta permite altora să avanseze mai repede. În plus este departe de a fi clar care este acea caracteristică sistemică a capitalismului care îi ţine înapoi pe săraci. Astăzi, în America, cauzele sărăciei endemice au mult mai mult de a face cu factori culturali decât cu nedreptatea economică.

Dar exact această chestiune ne aduce la a doua critică morală mai gravă a capitalismului: aceea că goleşte viaţa socială de orice semnificaţie superioară şi astfel falimentează societatea din punct de vedere moral, chiar dacă bogăţia materială este în creştere. Este capitalismul, de fapt, doar un mijloc de înlocuire a sărăciei materiale cu sărăcia spirituală? Este piaţa o maşină de făcut bani al cărei carburant constă în capital social, astfel lăsând în urma sa o societate de nihilişti opulenţi?

Această linie de criticism are un pedigriu lung atât la Stânga cât şi la Dreapta – de la unii dintre cei mai vechi critici ai capitalismului şi până în prezent, de la romantici la moralişti, de la postmoderni la neoconservatori. Ea seamănă cu criticile clasice şi creştine la adresa negustorilor ca fiind lipsiţi de repere morale şi în special de disciplină. “Comerţul care vizează profituri”, a scris Sfântul Toma de Aquino, “este cel mai condamnabil deoarece dorinţa de câştig nu cunoaşte limite”.

Dimpotrivă, Adam Smith s-a aşteptat ca piaţa să disciplineze societatea şi să stabilească limite în jurul poftelor noastre. Dar, aşa cum se dovedeşte, era noastră capitalistă nu este în general o eră a disciplinei. Departe de aceasta: societatea noastră, în cele mai multe privinţe, este un caz de studiu al apetitului fără limite. Principala noastră problemă în domeniul sănătății publice este obezitatea. Patologiile noastre sociale principale rezultă din absenţa reţinerilor sexuale şi a responsabilităţii personale. Cultura noastră populară, în cele mai multe cazuri, este un amestec diabolic de decadenţă babiloniană şi vulgaritate filistină. Iar viaţa noastră publică este o sărbătoare a lăcomiei hrănindu-se din carnea viitorului: consumăm mai mult decât avem nevoie, cheltuim mai mult decât avem la dispoziție şi împrumutăm mai mult decât putem plăti înapoi. În pofida bogăţiei noastre imense reuşim cumva să trăiam cu mult peste mijloacele noastre. De fapt este corect să spunem că avem de toate, în afară de disciplină. Dar, aşa cum ne-ar putea spune Adam Smith, mai presus de toate avem nevoie de disciplină pentru a fi liberi. Acest lucru nu este deloc o problemă măruntă pentru un argument în favoarea capitalismului.

Deci ce s-a întâmplat? În parte Adam Smith desigur a înţeles – şi probabil a subestimat – dificultatea de a susţine normele morale pe fondul dinamismului economic. Aşteptările sale s-au bazat pe o presupoziţie a unui consens moral şi social care nouă ne pare ieșit din comun, dar care pentru Adam Smith a făcut parte din realitatea vieţii britanice din secolul 18 târziu. Pierderea acestui consens, cauzată nu în mică parte de însăşi economia noastră capitalistă, este o realitate definitorie a vieţii americane în secolul 21. Iar problema definitorie a economiei noastre politice este dezideratul de a susţine modul nostru de viaţă în contextul acestei pierderi.

În plus, o economie a dezvoltării rapide şi o etică a cumpătării constituie o împerechere incomodă iar semnalele de disciplinare ale pieţei nu sunt suficiente pentru a elimina decalajul. Într-adevăr, între etica producătorului capitalist şi cea a consumatorului capitalist există, în unele privinţe, o separare dusă la extrem. Motorul prosperităţii capitaliste depinde de dorinţe ale consumatorilor care îi depăşesc nevoile, de un spirit de exces care trebuie să fie temperat de un spirit al cumpătării.

În cel mai modest caz Smith a greşit în presupunerea sa că sistemul capitalist ar putea genera de unul singur suficientă autoritate morală pentru a oferi un echilibru în acest sens. O astfel de autoritate trebuie să provină din afara pieţei, de la instituţiile tradiţionale cu efect moral şi cultural. Argumentul nostru în favoarea capitalismului trebuie, de aceea, să fie şi un argument în favoarea acestor instituţii: în favoarea familei, religiei şi tradiţiei. Capitalismul democratic, la parametri optimi de funcţionare, combină punctele forte ale acestor instituţii cu puterea pieţei; niciodată un amestec uşor de obţinut dar pe care America l-a reuşit de multe ori.

Însă, parţial, noi am corupt viziunea lui Smith asupra capitalismului în moduri care subminează tocmai competenţele sale civilizatoare, iar acest lucru face din ce în ce mai dificil pentru noi să profităm de beneficiile sistemului de piaţă şi în acelaşi timp să-i corectăm deficienţele. Cele două caracteristici morale cheie ale economiei politice elaborate de Smith – caracterul democratic, sau popular, şi efectul disciplinator – se află în prezent sub asediu: prima este subminată de o complicitate în creştere între guvern şi marile corporaţii, iar a doua de către un stat asistenţial care își extinde sfera de acţiune cu mult dincolo de nevoiaşi. Argumentul în favoarea capitalismului trebuie să fie un argument împotriva acestor două tendinţe ruinătoare; tendinţe care sunt de mult timp cu noi dar care s-au combinat în mod periculos şi s-au intensificat în epoca Obama.

Cotitura tehnocratică

Niciuna din aceste două tendinţe nu l-ar fi şocat pe Adam Smith. El ştia că unii dintre cei bogaţi şi puternici vor căuta întotdeauna să obțină scutiri de la rigorile concurenţei şi a cerut legislatorilor să reziste presiunii de a acorda astfel de scutiri. Deşi a fost un apărător al pieţelor libere, Smith nu a fost un susţinător al marilor afacerişti. Marii negustori şi directorii de “societăţi pe acţiuni” (sau corporaţii), scrie Smith, sunt “un grup de oameni ale căror interese nu sunt niciodată identice cu cele ale publicului, care au în general interesul de a induce în eroare şi chiar să persecute publicul şi care, în consecinţă, au înşelat şi oprimat publicul în numeroase rânduri”. Acest lucru nu înseamnă că ei ar trebui să fie asupriţi la rândul lor, doar că ar trebui să fie supuşi, fără excepţie, regulilor de concurenţă loială; reguli care, la rândul lor, vor canaliza interesul personal spre traiectorii mai constructive. În caz contrar atât eficienţa pieţei cât şi încrederea publicului în corectitudinea şi legitimitatea sistemului se vor deteriora în mod periculos. Capitalismul este un demers fundamental populist reglementat în interesul masei de consumatori şi depinde de o separare clară dintre guvern şi mediul de afaceri. Dacă această linie de demarcație este neclară multe dintre beneficiile sistemului, atât economice cât şi morale, sunt grav subminate.

De asemenea Smith face clar şi faptul că universalitatea pieţei este esenţială pentru efectele sale civilizatoare asupra lucrătorilor individuali precum şi asupra marilor companii. Cu cât creşte numărul celor favorizaţi sau neincluși în piaţă puterea de a organiza şi disciplina a sistemului va scădea în mod dramatic, creând un vid care va fi umplut de legislatori înfocaţi şi plini de idei proaste. Statul asistenţial modern are exact acest efect.

Asistenţa socială a apărut ca o reacţie de înţeles la dislocările cauzate de capitalism şi de sărăcia pe care nu o vom eradica niciodată complet. Iar când vine vorba de cei mai săraci dintre săraci, care nu ar putea subzista fără ajutor, o societate decentă nu are numai un drept moral ci este chiar obligată să ofere ajutor. Dar statul asistenţial modern se extinde cu mult dincolo de nevoiaşi.

Cea mai mare parte a sistemului nostru de ajutor social este, de departe, direcţionată către persoanele în vârstă şi nu este calibrată pentru a se asigura că numai cei care au nevoie de ajutor îl primesc. Alte revendicări de ajutorare abundă şi pentru clasa de mijloc, iar factorii de decizie politică de la Washington sunt ocupaţi cu elaborarea a şi mai multe. Datorită modului în care sunt alcătuite, aceste programe enorme de ajutor social au devenit nesustenabile din punct de vedere financiar iar falimentul lor iminent (Siguranţa Socială, de exemplu, va începe să ruleze deficite în acest an) aruncă o umbră gigantică asupra viitorului ţării noastre. Însă chiar dacă ar fi complet finanțate – aşa cum se va întâmpla probabil într-o zi, printr-o povară fiscală enorm de extinsă – acestea tot ar submina logica de bază a economiei capitaliste: cetăţenii vor ceda din ce în ce mai mult din avuția lor legislatorilor, care vor decide apoi cum să fie alocată această avuție în loc să permită pieţei să joace rolul de mediator.

Nu este vorba despre ajutoarele publice pentru nevoiaşi. Avem de a face cu o transformare treptată, dar uşor de recunoscut, a caracterului economiei noastre politice. Aceasta este, cel puţin implicit, o reacţie împotriva însăşi esenţei capitalismului – un sistem care lasă deciziile economice în mâinile masei de consumatori şi supune pe aproape toată lumea rigorilor uniforme ale normelor de piaţă. Atât convergenţa dintre stat şi marii afacerişti cât şi expansiunea statului asistenţial pentru clasa de mijloc sunt expresii ale antipatiei tehnocratice vechi a Stângii faţă de economia de piaţă, în special faţă de caracterul democratic al capitalismului. Acestea sunt încercări de a distribui capitalul mai eficient decât după capriciile preferinţelor consumatorilor şi de a oferi avantaje materiale pentru public, dar fără disciplina regulilor pieţei. Smith a fost plin de dispreţ faţă de omul de stat care este convins că ştie mai bine:

El pare să-şi imagineze că îi poate aranja pe diferiţii membri ai unei societăţi cu aceeaşi uşurinţă cu care mâna aranjează diferitele piese pe o tablă de şah. El nu ia în considerare faptul că piesele unui joc de şah nu au alt principiu de mişcare în afara mâinii care le mută; şi nici faptul că, în marele joc de şah al umanităţii, fiecare piesă are un principiu de mişcare propriu, cu totul diferit de mişcarea pe care legiuitorul ar vrea să o imprime.

Legiuitorii doresc dar nu pot microadministra piaţa cu succes deoarece pur şi simplu nu au cum să cunoască destul şi nu pot evita influenţa intereselor şi a motivelor politice. Însă mâncărimea tehnocratică persistă deoarece capitalismul nu este niciodată suficient de ferchezuit pentru a satisface impulsul progresist al controlului raţional.

Aceasta este o poveste veche. Epoca modernă, de la începuturile sale, a implicat două mari forţe trăgând în direcţii diferite: le-am putea numi, foarte grosier, ştiinţa şi democraţia. Ştiinţa spune că există cunoştinţe verificabile la dispoziţia noastră care ne explică funcţionarea lumii materiale şi că lumea materială este tot ce există, aşadar cea mai bună modalitate de a ne satisface nevoile este să ne lăsăm ghidaţi de expertiza tehnică. Democraţia spune că ar trebui să ne lăsăm ghidaţi de preferinţele şi dorinţele oamenilor şi mai ales să îi lăsăm pe indivizi să îşi urmărească fericirea aşa cum doresc. Aceste două forţe sunt înrădăcinate în unele adevăruri de bază, desigur, iar fiecare a fost extrem de benefică dar uneori şi extrem de problematică. Ele nu sunt mereu în opoziţie dar adesea sunt. În lupta dintre ele capitalismul este cu siguranţă de partea democraţiei şi a intuiţiei stranii, improbabile, dar evident adevărate că haosul pe temeiuri legale – mai degrabă decât ordinea administrată meticulos – este modalitatea superioară de a echilibra libertatea şi prosperitatea, dreptatea şi bunăstarea.

În pofida tuturor variabilelor cuantificabile aflate la dispoziţia economiei moderne capitalismul nu este un sistem tehnic sau ştiinţific. El este în esenţă un sistem de distribuire a autorităţii şi a puterii de decizie, permiţând oamenilor să ajungă în posesia a ceea ce doresc. Capitalismul susţine că, deoarece succesul pe piaţă este dat de satisfacerea preferinţelor oamenilor, luarea de decizii la nivelul schimbului individual funcţionează aproape întotdeauna mai bine: produce mai multă bogăţie şi fericire. Aceasta nu înseamnă că societatea trebuie să fie la discreţia preferinţelor degradante şi josnice; înseamnă că trebuie să le depăşim prin educarea preferinţelor şi discernământului oamenilor, nu prin acapararea lor – prin educaţie morală, nu prin control raţional.

În apărarea pieţei

Oricât de sumbră ar pare această poveste, ne dă şi motiv de speranţă. Înţelegerea punctelor forte ale economiei de piaţă ne permite să construim pe această platformă. Observarea defectelor şi ameninţărilor la adresa economiei de piaţă ne permite să le rezolvăm.

America are rezerve considerabile pe care se poate bizui pentru a realiza ambele lucruri. Pentru început este crucial să recunoaştem că, în pofida tuturor problemelor, sistemul economic al liberei iniţiative funcţionează şi funcţionează bine. De exemplu produce o bogăţie imensă. Chiar şi în mijlocul unei recesiuni productivitatea şi prosperitatea ţării noastre este uluitoare şi, aşa cum şi-a imaginat Adam Smith, această bogăţie ne permite să avem grijă de nevoiaşi, acasă şi în lume. Anul trecut americanii au donat organizaţiilor caritabile mai mult de 300 miliarde dolari, iar zeci de milioane fac voluntariat pentru ajutorarea celor săraci.

Piaţa continuă să funcţioneze ca o instituţie civilizatoare care inculcă virtuţile cumpătării chiar dacă gradul de eficacitate este restrâns de statul asistenţial şi de capitalismul de cumetrie şi chiar dacă efectul pieţei nu va fi niciodată suficient pentru a civiliza societatea. Libertatea de a inova şi de a risca face posibilă prosperitatea noastră. Iar presiunea de a fi cinstit, responsabil, ordonat, politicos şi decent pentru a fi în stare să câştigi un client sau pentru a menţine o slujbă înseamnă enorm de mult în viaţa americană: ajută la menţinerea unei societăţi plăcute, libere și organizate în jurul legii. Piaţa s-a dovedit importantă în privinţa îmbunătăţirii vieţii celor săraci, așa cum putem vedea de exemplu în succesul reformei de asistenţă socială, care în ultimele două decenii a transferat milioane de oameni în câmpul muncii şi i-a ajutat pe mulţi să înlocuiască dependenţa cu autonomia. Avem foarte multe de construit şi de apărat.

Evident, pentru a sprijini capitalismul trebuie să anulăm politicile care au distorsionat capacitatea pieţei de a produce bogăţie şi de a cultiva aceste virtuţi. Statul asistenţial american trebuie redus dramatic şi reformat: îndreptat către sprijinirea celor nevoiaşi pentru a deveni independenţi în loc să creeze dependenţă pentru clasa de mijloc. Relaţiile confortabile dintre stat şi mediul de afaceri trebuie de asemenea dezmembrate; altfel sistemul va înceta să îl servească pe consumator iar acesta îşi va pierde încrederea. Prietenii capitalismului încep să devină din ce în ce mai vigilenţi la acest pericol, mai ales în urma crizei economice recente, şi au început să formuleze argumente şi să dezvolte mijloace prin care să reziste acestei tendinţe. Distincţia dintre “pro-piaţă” şi “pro-afaceri” va fi un important argument pentru capitalism în anii următori, iar istoria americană oferă exemple utile despre felul în care această distincție poate fi utilizată în mod responsabil.

Înţeles corect argumentul în favoarea capitalismului nu este un argument pentru dreptul de a face orice, sau pentru laissez faire. Este un argument pentru bogăţia naţională ca un bun moral; pentru interesul masei de consumatori ca un ghid politic; pentru reguli de competiţie clare şi uniforme, impuse tuturor; pentru preţuri stabilite de piaţă în scopul de a-i lăsa pe cumpărători să aleagă, pe producători să experimenteze, să inoveze şi să producă tot ceea ce cred că pot vinde – toate acestea în acelaşi timp cu protejarea consumatorilor şi pedepsirea abuzurilor. Este un argument pentru evitarea concentrării de putere, pentru menţinerea separării dintre stat și mediul de afaceri şi pentru a-i lăsa în pace pe cei care se descurcă pe cont propriu. Este un argument pentru smerenie în faţa capacităţii noastre de a cunoaşte şi astfel în faţa capacităţii noastre de acţiune.

Este şi un argument în favoarea virtuţilor cumpătării, încurajate de presiunile pieţei, dar în ultimă instanţă provenite din izvoare mai adânci: din înţelepciunea tradiţiei, dragostea familiei şi din susţinerea divină şi misterioasă a unei iubiri dincolo de dragoste; toate acestea trebuie încurajate şi întărite. Aceasta este probabil cea mai intimidantă provocare care îi confruntă în prezent pe prietenii capitalismului.

Adam Smith avea dreptate să spună că virtuţile autocontrolului şi ale disciplinei sunt esenţiale pentru capitalism şi, în general, pentru societatea liberală. Însă el a greşit atunci când a gândit că acestea pot fi produse de capitalismul democratic pe cont propriu. De fapt aceste virtuţi sunt uneori în răspărul culturii noastre liberal capitaliste şi de aceea trebuie susţinute de o rezistenţă constantă şi de o constantă revenire la sursele de înţelepciune mai vechi, ante-liberale. Acest lucru poate fi neplăcut şi este o datorie a tuturor, de la care ne eschivăm prea uşor. Cauza reţinerii, a frugalităţii şi a disciplinei nu are o forţă de atracţie viscerală. Chiar şi mulţi dintre cei care în societatea noastră sunt cei mai atraşi de o astfel de cauză – conservatorii sociali şi religioşi – au fost tentaţi în anii recenţi de a o evita în favoarea unor misiuni umanitare mai pregnante şi mai eroice, cum ar fi remedierea suferinţelor celor săraci şi bolnavi, mai ales de peste graniţe. Acestea sunt chemări nobile şi necesare dar nu ar trebui să înlocuiască rezistenţa comună la decadenţa timpurilor noastre. Fără această rezistenţă nu putem spera să ne menţinem suficient de puternici şi bogaţi pentru a fi de vreun ajutor săracilor din lume. Societăţile libere şi prospere au constantă nevoie de un conservatorism social prozaic, care să le aducă aminte adevărul mai puţin evident că libertatea şi prosperitatea depind de sobrietate şi autocontrol.

Chiar şi pe acest front ţara noastră este bine poziţionată pentru a face faţă provocărilor. Americanii sunt un popor religios, cu o lungă tradiţie de conservatorism social şi o istorie de renaşteri morale orientate spre susţinerea modestiei şi autocontrolului. Indicatorii noştri sociali nu sunt doar o călătorie cu sens unic spre abis: am observat îmbunătăţirea unor indicatori importanţi cum ar fi scăderea consumului de droguri şi a numărului de tinere însărcinate în rândul adolescenţilor şi ştim că schimbările în bine sunt posibile. Trebuie să căutăm modalităţi de a încuraja astfel de schimbări însă trebuie să înţelegem şi că, de cele mai multe ori, aceste schimbări nu vor fi o chestiune de prescripţii politice, ci de progres moral şi cultural. Bineînțeles că nu putem provoca din senin o renaştere morală. Dar putem să pregătim terenul şi putem să încurajăm sursele posibile care, dacă istoria statului şi culturii noastre sunt un ghid util, vor include în special bisericile evanghelice şi mesajul lor de reţinere umilă şi întrajutorare pioasă.

Un astfel de mesaj nu va produce o revoluţie socială dar ar putea furniza o contragreutate discretă. În cele din urmă simţim cu toţii nevoia de echilibru, nu de transformare: de păstrare şi revitalizare a ceea ce avem, nu de căutarea unui nou ideal. Adevărul este că argumentul american în favoarea capitalismului, pe toate faţetele sale şi chiar în această perioadă dificilă, este mai degrabă un argument pentru prezervare decât pentru schimbare. Este un argument conservator: economic şi moral, unul care ar trebui să-i ajute pe conservatorii fiscali şi sociali să înţeleagă că se află în aceeaşi luptă, de aceeaşi parte a baricadei.

Capitalismul american are necazuri în prezent deoarece treptat am uitat cum să-l justificam. Este asediat nu numai de ideologi socialişti ci şi de tehnocraţi nechibzuiţi. Publicul este nemulţumit, chiar furios, de atâta nesocotinţă. Însă numai furia nu va fi de ajuns; aceasta poate fi la fel de uşor de întors atât împotriva pieţei cât şi în apărarea ei. Ultragiaţi cum suntem trebuie să fim totuşi clari în privinţa scopului nostru.

Scopul nostru este să protejăm şi să întărim modul nostru de viaţă, să ne ridicăm în apărarea unui sistem economic care a elevat miliarde de oameni din sărăcie şi a îmbunătăţit lumea noastră în nenumărate feluri; de asemenea, să evităm o alunecare neglijentă în melancolie social-democratică şi în declin. Acest scop general trebuie bineînţeles să capete formă în instanţe şi opţiuni specifice, iar felul concret în care argumentul conceptual larg va fi tradus în măsuri politice rămâne mereu o chestiune de prudenţă, de la caz la caz. Însă aceasta nu înseamnă că ne putem descurca fără un argument pe scară largă, anume argumentul dezvoltat mai întâi de Adam Smith şi apoi rafinat de-a lungul a două secole de teorie şi practică, în special în această ţară. Este un argument pentru libertate individuală în cadrul unei ordini morale, pentru prosperitate susţinută de compasiune şi disciplină. Este un hibrid modern ciudat: un argument conservator pentru o societate liberală. În acest fel este şi o parte a pledoariei în favoarea Americii.

Yuval Levin


În original icon-caret-right Recovering the Case for Capitalism

Publicat inițial la În Linie Dreaptă pe data de 30 aprilie 2010

0
Partajare
  • 101
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Emil Borcean

De Emil Borcean

Sunt geolog prin formație universitară și programator software de profesie. Am trăit numeroși ani în Anglia, Canada și Germania. În 2007 am întemeiat patruped:bun biped:rău, unul dintre primele bloguri conservatoare de limbă română. (Titlul parafraza expresia "two legs bad, four legs good" din romanul Ferma Animalelor de George Orwell.)
În anul 2010 am înființat, împreună cu colegii de la blogul Dreapta.net, publicația conservatoare În Linie Dreaptă.
Mă consider un conservator de rând, adică al omului de rând.

2 răspunsuri la “Recuperarea argumentului pentru capitalism”

Foarte bun articol, dle! Va voi urmari cu interes de acum incolo. Am dat mai departe pe doua pagini de Facebook acest articol in speranta ca vor avea si altii curiozitatea sa va citeasca.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *