Instinct şi sensibilitate

0

Într-un interviu acordat la sfîrşitul lunii august postului tv Kanal D din Turcia prim-ministrul Recep Erdogan a explicat cît se poate de clar că termenul „islam moderat” este o ficţiune:

Aceste descrieri sînt foarte urîte, ofensatoare şi insultă religia noastră. Nu există islam moderat sau nemoderat. Islamul este islam şi atîta tot.

Sursa: MEMRI

Comentariul a fost o replică la insistenţa europenilor de a eticheta drept „moderat” partidul islamic căruia îi aparţine premierul turc.

Erdogan are tot dreptul să fie iritat. În alte vremuri Lenin ar fi considerat absurdă expresia „comunism moderat”, iar Hitler ar fi răspuns cu un blitzkrieg straşnic împotriva ideii de „nazism moderat”. Cele trei sisteme sînt totale (reglementează toate aspectele vieţii), totalitare (impun controlul strict al aderenţei la reguli), suprematiste şi universale (se consideră mai presus de orice altă formă de organizare social-politică şi se cred predestinate dominaţiei mondiale). Islamul are doua atuuri în plus: revendicarea voinţei divine şi o rezistenţă remarcabilă la şocurile istoriei.

Aceste ideologii sînt, prin definiţie, opuse moderaţiei.

Musulmanii în schimb pot fi moderaţi şi mulţi chiar sînt, însă acest lucru depinde de motivaţia şi profilul moral al fiecăruia. Cu alte cuvinte moderaţia e pusă în practică de individ, nu ţine de natura islamului. Confuzia pe care o fac europenii (şi nu numai) este parţial inevitabilă, parţial voită. În primul rînd dogma ideologică a multiculturalismului interzice evaluarea critică a culturilor neoccidentale.

Traficul interpretărilor este permis dar numai în sens unic, de la victimă la opresor. Rolul opresorului este fix și atribuit indiferent de context Vestului în general, iar concret fiinţei descrisă integral sau parţial de următoarele atribute: rasă caucaziană, sex masculin, etnie anglo-saxonă, orientare heterosexuală, adept al capitalismului, independent, inventiv, simţ moral creştin. Rolul victimei este variabil și atribuit funcţie de context culturilor nonvestice sau grupurilor definite de o singură însuşire, reprezentînd tipul victimizării: sex feminin, orientare homosexuală, rasă ne-caucaziană, religie diferită de creştinism, etnie străină, etc.

Islamul este una dintre vacile sacre ale multiculturalismului, ceea ce în schema neomarxistă de mai sus îi conferă un statut special sintetizat de dictonul „crede şi nu cerceta”. Trebuie să credem că islamul este „religia pacii” şi să acceptăm la pachet toate „particularităţile” care îl definesc. Postulînd, în numele statutului de victimă ale cărei plîngeri sînt invariabil justificate, că islamul este ireproşabil se insinuează şi ideea că islamul ar fi implicit moderat. Evident premierul Erdogan ştie mai bine şi a refuzat sugestia că partidul său ar legitima fantezia europenilor despre speciile islamului, enunţînd un adevăr pe care Stînga europeană şi cea nord-americană preferă să îl ignore: islamul este islam. „Moderaţia” dă gust bun predicilor preparate de bucătarii multiculti, însă realitatea iese din tiparul reţetelor ideologice.

Iar realitatea a cuprins în această vară atentatul semi-eşuat al medicilor musulmani din Glasgow şi comploturile teroriste încheiate prematur prin arestarea a opt suspecţi în Danemarca şi alţi trei în Germania. Librăriile publice din Londra stochează din abundenţă cărţi ce ridică în slăvi jihadul şi califatul mondial, iar aproape jumătate din moschei sînt controlate de secta islamică Deobandi, mentorul spiritual al Talibanului afgan. Presa „serioasă” şi politicienii insistă bineînţeles că acestea sînt persoane sau fenomene extreme şi marginale care nu reprezintă islamul adevărat, sau marea majoritate a musulmanilor… care sînt moderaţi, cum altfel?

Islamul curge prin Europa

Nimeni nu ştie de fapt cît de moderată este majoritatea musulmanilor. Repetiţia constantă a acestei ipoteze este o mantră împachetată sub formă de certitudine și derivată din axioma: islam, exemplu de moderaţie. Însă e posibilă şi altă interpretare. Ştiind că islamul este exceptat de critică şi nesupus vreunei presiuni serioase de adaptare la societăţile vestice, rezultă logic că manifestările islamului din Europa şi America de Nord reflectă fidel natura sa intimă. Nestînjenit în lumea liberă, islamul urmează traiectoria dictată de propria sa raţiune de a fi, asemeni oricărui corp în mişcare inerţială. În loc să sprijine postularea caracterului benign al islamului şi deducţia necesităţii moderaţiei celor care îl practică, observaţia anterioară are o implicaţie contrară dogmei multiculturaliste. Ordinea de lucru e inversată. Dinamica internă a islamului poate fi înţeleasă liber de idei preconcepute numai după sesizarea şi analiza în prealabil a manifestărilor musulmanilor.

Aplicînd raţiunea în locul dogmei, datele faptice enumerate anterior îşi pierd caracterul de excepţie şi devin simptomatice pentru spiritul normativ al islamului. Extremismul mult trîmbiţat se transformă în militantism natural, iar pasivitatea majorităţii musulmane își pierde aura de moderaţie, nefiind altceva decît un fals fabricat pentru liniştea noastră. Lipsa împotrivirii faţă de cei care – ni se spune – le pervertesc religia paşnică şi onorabilă capătă sensul de susţinere tacită a „extremiştilor” şi de întreținere a unei mase critice, în numele căreia militanţii fac revendicări şi se declară ofensaţi sau discriminaţi. Libertăţile occidentale au devenit calul troian prin care islamul practică şantajul concesiilor şi colonizarea lentă, prin intermediul unei majorități musulmane paşnice şi favorizată de stingerea civilizaţiei impotente care îi primeşte necondiţionat.

Bunăoară Bruxelles, capitala Eurabiei. Cartierul Moellenbeck a devenit o anexă magrebiană unde autorităţile belgiene nu mai au nicio autoritate.

Incapacitatea de a recunoaşte islamul drept ceea ce este are şi o raţiune de ordin practic. O evaluare neromanțată înseamnă repudierea totală sau parţială a islamului din societăţile vestice. Problemele concrete sociale, politice şi economice care ar rezulta sînt susceptibile să degenereze în conflict deschis şi pun sub semnul întrebării caracterul pluralistic, egalitar şi democratic al lumii libere. Însă exact acelaşi efect îl are deja extinderea necontrolată a islamului.

Sîntem prinşi între ciocan şi nicovală. Dacă vom persista să ne amăgim ca pînă acum, atunci caracterul pluralistic, egalitar şi democratic al societăţilor noastre va continua să fie erodat şi în final civilizaţia pe care am primit-o moştenire de la Socrate, Cicero şi Iisus va dispare. Pe de altă parte, dacă ne hotărîm să rezistăm islamului vom avea de ales opţiuni incomode pentru musulmani. În orice caz, lumea de mîine va fi diferită de cea de azi. Avem de ales dacă vrem să fim în ea sau nu. În caz afirmativ, trebuie să stopăm acum răspîndirea nestînjenită a celor mai nocive elemente islamice.

Şaria, conceptul de jihad, califatul mondial, statutul inferior al femeii, obiceiul barbar al mutilării genitale, burka, poligamia, antisemitismul, anticreştinismul, pedeapsa cu moartea pentru apostazie sau homosexualitate trebuie proscrise din islamul practicabil în Occident. Dacă nu altceva, măcar instinctul de autoconservare ar trebui să ne trezească la realitate.

Ray Charles a refuzat în 1961 să cînte în statul său natal în faţa unei audienţe segregate rasial şi, în consecinţă, adunarea legislativă i-a interzis să mai concerteze în Georgia. În 1979 adunarea legislativă a Georgiei l-a invitat pe Ray Charles la o sesiune extraordinară în cadrul căreia interdicţia a fost ridicată şi i s-au prezentat scuze oficiale pentru nedreptatea veche de aproape două decenii. Melodia Georgia on my mind a fost adoptată ca imn oficial al Georgiei. Dincolo de justiţia poetică – compoziția unui negru ajunsă simbol al unui stat care pînă nu demult îşi umilea instituţional cetăţenii de culoare – această istorie simbolizează şi capacitatea de înnoire a Americii.

În contrast un amănunt despre AKP, partidul islamic al lui Erdogan care guvernează Turcia de cîţiva ani. Pe perioada mandatului AKP statul a construit numeroase blocuri de locuinţe în Istanbul. Pînă aici numai de bine. Mica ciudăţenie constă în faptul că aceste blocuri se disting clar de cele construite anterior. Clădirile finanţate de guvernul islamic nu au balcoane. De ce? Pentru protecţia femeilor de ochii lumii. Codul islamic este foarte strict: femeile nu au voie să-şi arate faţa în public, indiferent dacă la nivelul solului sau undeva la etajul zece. În acest fel ingenios este garantată onoarea musulmanului plecat la muncă. Femeia rămasă acasă (cel mai probabil încuiata pe dinăuntru) este o femeie captivă. Acest detaliu ar fi fost firesc în teocraţii islamice precum Arabia Saudita sau Iran însă pentru Turcia, cea mai funcţională democraţie musulmană, simbolizează moderaţia şi capacitatea de înnoire a islamului. Zero.

Întrebare: care dintre cele două culturi – americană sau islamică – se bucură de mai multă apreciere în lume?

Răspunsul progresist sună astfel: în primul rînd americanii nu au cultură (muzica neagră a lui Ray Charles este produsul sclavilor africani aduşi în America şi oricum, nici aia nu ar fi fost posibilă fără invenţia belgianului Adolphe Sax) şi în al doilea rînd numai europenii sunt suficient de sofisticați şi simțitori pentru un dialog respectuos cu islamul, fără contribuţia căruia însăşi civilizaţia europeană ar fi fost de neconceput.

Răspuns plin de „sensibilitate” şi lipsit de instinctul autoconservării, înţeles corect ca o declaraţie de capitulare.

Publicat inițial la În Linie Dreaptă pe data de 11 septembrie 2007

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here