Înregimentare în Europa cui?

0

Ioan Mircea Pașcu, un propagandist comunist și, se pare, securist pe vremea lui Ceaușescu, a fost recent numit vicepreședinte al parlamentului Uniunii Europene. Este scandalos.

La fel de scandaloase sunt și recentele numiri din culise, în urma unor mașinații care numai democratice și transparente nu pot fi numite, a celor patru personaje care ocupă acum funcții importante în cadrul UE: Ursula von der Leyen (președinte al Comisiei Europene), Charles Michel (președintele Consiliului European), Josep Borrell (ministrul de externe al UE) și Christine Lagarde (noul șef al Băncii Centrale Europene).

Dar, ceea ce este cu adevărat trist și îngrijorător, aceste numiri opace nu sunt un accident. Ele reflectă două trăsături vechi și definitorii ale Uniunii Europene: apetența pentru ideologiile de Stânga (tradiția Altiero Spinelli) și mentalitatea birocratic-etatistă (tradiția Jean Monnet).
În Parnasul de la Bruxelles muzele nu inspiră, ci conspiră în numele vulgului din teritoriu.

De aceea reiau aici un articol din decembrie 2011, de pe vremea când „populiștii” nu fuseseră inventați. A redevenit actual și va rămâne de actualitate atâta timp cât vor continua isprăvi de genul celor de mai sus.

Rândurile următoare nu înseamnă că susțin ieșirea țării noastre din Uniunea Europeană. Pe de o parte, România nu este Marea Britanie: nu dispunem de avantajul economic, geografic și de maturitatea politică și instituțională a britanicilor.

Pe de altă parte, prezența noastră în UE are un rol fundamental de menținere a țării noastre în orbita și sub influența Occidentului. Comparativ cu oferta din Est, factorul civilizator al Vestului este indiscutabil.

Însă acestea nu înseamnă că nu putem evalua în mod realist natura și traiectoria Uniunii Europene. Nu putem să ne prefacem că nu observăm desprinderea Uniunii de preocupările și aspirațiile cetățenilor din națiunile membre, faptul că în spirit și în modul de exercitare a pârghiilor puterii Uniunea devine, din ce în ce mai mult, un URSS cu față mai umană.

Trebuie să aspirăm la o reformă profundă, dar aceasta nu poate fi realizată decât pornind de la o înțelegere neîndulcită a istoriei și realităților din prezent.

Naţiunile suverane din trecut nu mai pot rezolva problemele prezentului; nu mai pot asigura propriul progres, sau controla propriul viitor. Însăşi Comunitatea nu este decât o etapă către lumea organizată de mâine.

Cuvântul de încheiere al Memoriilor lui Jean Monnet, arhitectul Uniunii Europene

Pe 1 decembrie 2011, de ziua naţională, dl Dan Tăpălagă a publicat articolul Criză şi patriotism, pledoarie pentru o Românie îmbrăţişând progresul în cadenţa şfichiuirilor de bici extern şi analiză a obstacolelor în calea acestei viziuni necesare. Subiectul este important şi merită dezbătut.

Cât mai contează identitatea naţională într-o Europă în care conceptul de stat-naţiune, lansat acum două secole, în timpul revoluţiei franceze, s-a perimat?

[…]

Mai avem apoi de făcut trecerea la al treilea nivel. Mai trebuie să reuşim un salt mental, de la patriotismul local şi cel naţional la un fel de patriotism european, dacă-i putem spune aşa. Asta înseamnă să ne dorim cu adevărat valorile occidentale, să trăim cu ele în noi.

Suntem îndemnaţi să devenim atleţi ai saltului în gol. Patriotismul european este sublim, însă are consistenţa fumului.

Elementele care formează fundaţia oricărui fel de patriotism lipsesc cu desăvîrşire în acest caz. Europa nu are o limbă comună, ci o multitudine de limbi ale naţiunilor din Europa. Nu are o istorie comună, ci istorii ale naţiunilor din Europa. Nu există eroi şi personalităţi europene, ci eroi şi personalităţi naţionale, chiar dacă unele ating o anvergură continentală.

Nu există tradiţii europene, ci tradiţii româneşti, engleze, germane, italiene, iar dacă suntem atenţi trebuie să observăm că acestea sunt o sumă de particularităţi regionale: vorbim despre tradiţii olteneşti, bănăţene, bavareze, piemonteze, catalane, şi multe altele.

Nu există un mod de a simţi uniform european; depozitarul sufletesc se găseşte la nivelul naţiunii, unde iarăşi observăm o largă varietate regională. Ce înseamnă de fapt aceste lucruri? Nu există o cultură „europeană”. De aceea, patriotismul „european” este o abstracţie fără suport real.

În schimb există civilizaţia iudeo-creştină, sau civilizaţia occidentală. Această civilizaţie s-a răspîndit în America de Nord, Australia şi, în bună măsură, în America Latină. Întrucât matca de origine şi dezvoltare este Europa, putem vorbi despre o civilizaţie europeană. Valorile morale, politice şi economice ale acestei civilizaţii, adică valorile occidentale pe care le menţionează şi Dan Tăpălagă, sunt produsul numeroaselor culturi de pe continentul european. Iar aceste culturi diverse, oricât ar displace unora, sunt intim legate de entităţile naţionale şi regionale. În lipsa celor din urmă, primele nu se pot forma.

Civilizaţia transcende culturile naţionale şi regionale dar, la rându-i, nu poate exista fără solul cultural bogat care să o alimenteze şi pe care să fie capabil în cele din urmă să îl distilize. A postula liric că identitatea naţională nu mai însemnă mare lucru, iar statul naţional a devenit o relicvă perimată, înseamnă a înlătura substratul valorilor pe care autorul profesează că le-ar dori asimilate.

Asimilate unde, în vid? Prin ucaz de la Bruxelles? Şi de unde până unde certitudinea că o birocraţie suprastatală ar fi centrul de iradiere al valorilor civilizaţiei europene?

Tratatul de la Lisabona este orice, dar nu un magnum opus al aspiraţiilor şi idealurilor naţiunilor de pe continent. Faţă de constituţia americană, un document care sublimează admirabil o filozofie politică în principii durabile de autoguvernare, aşa-zisa constituţie europeană apare ca un voluminos manual de întrebuinţare pentru o armată de funcţionari.

Propun o ciudăţenie: ce-ar fi ca, în loc să ne iluminăm şi asimilăm de la comisariatele UE, să lucrăm în schimb la asimilarea valorilor civilizaţiei europene în cadrul propriei noastre culturi şi astfel să înstărim statul naţional român? Un astfel de efort poate avea loc independent de orice considerente vizavi de Uniunea Europeană, sau de criza financiară. Contrar sugestiilor din articolul dlui Tăpălagă, acest deziderat nu presupune drept condiţie preliminară cedarea de suveranitate către organisme transnaţionale. Iar autorul, în calitate de jurnalist influent, ar putea avea un rol benefic în această direcţie. Dacă nu din patriotism românesc, măcar din „patriotism european”.

Următorul salt logic ar fi „patriotismul planetar”, cea mai înaltă expresie a identificării cu lumea, cu omenirea și de fapt cu nimeni şi nimic. Obligatoriul Consiliu Mondial, cu sediul într-un Babel reconstruit, va decreta „valorile lumii” pentru masele prinse în obscurantismul loialităţilor vechi, iar intelectualitatea clarvăzătoare ne va educa dojenitor.

Ni se vorbeşte despre trecerea în irelevanţă a statului naţional, ca şi cum ar fi un fenomen natural de erodare datorat curgerii implacabile a apei timpurilor. Dar este acest proces inevitabil, ireversibil şi cauzat de necesităţi istorice?

Să comparăm noţiunea de regiune istorică, menţionată anterior, cu aceea de euroregiune.

Prin prima se înţelege un teritoriu subsumat statului naţional, pe care se manifestă un dialect cultural din cadrul culturii naţionale. Regiunea istorică, teritorial şi cultural, este parte organică din statul naţional.

Euroregiunea este un concept recent, intrat în existenţă în octombrie 1987, cu ocazia Conferinţei Prim-Miniştrilor de la München. Rezoluţia conferinţei a specificat drept scop o Europă compusă din structuri federale. Doi ani mai târziu a fost stabilit un grup de lucru a cărui sarcină a constat în prepararea unui raport referitor la poziţia guvernelor membre faţă de o viitoare organizare UE în euroregiuni transfrontaliere. Guvernul landului german Saxonia Inferioară a iniţiat în 1996 proiectul care a stat la baza Recomandării 34 din 1997, adoptată de Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale din Europa (CPLRE – Congrès des Pouvoirs locaux et régionaux d‘Europe).

Acest document a autorizat o reorganizare politică a Europei. Euroregiunile au fost conturate astfel încât să cuprindă teritorii din mai multe state vecine şi le-au fost acordate puteri de a negocia direct cu Uniunea Europeană. Procedurile adoptate evită, pe cât posibil, implicarea autorităţilor naţionale.

Astfel a fost iniţiat, în mod deliberat, un proces de subminare graduală a statului naţional. Prin înmânarea treptată de prerogative politice, economice şi financiare s-a urmărit scurtcircuitarea statului naţional şi promovarea unei Europe alcătuite din euroregiuni tutelate direct de la Bruxelles.

Privind compoziţia euroregiunii Dunăre-Criş-Mureş-Tisa (care cuprinde teritorii din trei țări vecine) nu poţi să nu te gândeşti la imperiul austro-ungar, ultimul model european de agregare supranaţională. S-a străduit să fie tolerant şi persuasiv, dar s-a dezintegrat la prima criză majoră, cu preţul unui milion de morţi pe front.

Suveranitate înseamnă autodeterminare, autoguvernare. Așadar vorbim despre reducerea capacităţii de autodeterminare naţională, pentru a întări capacitatea de supravieţuire a zonei euro şi Uniunii Europene. Dar, pe nesimţite, suveranitatea statului naţional s-a diminuat constant în aceşti ani. Obolul de „întărire” plătit deja a fost irosit prosteşte şi acum, prin îndemnul dlui Tăpălagă, ni se cere un obol nou, decisiv.

Dar ce valoare europeană presupune răsplătirea incompetenţei?

Puterea Europei este uşor de omis. Asemeni unei ‘mâini invizibile’, ea operează prin intermediul structurilor politice tradiţionale. Camera Comunelor britanică [camera deputaţilor din parlament, n.trad.], tribunalele britanice şi funcţionarii de stat britanici încă există, dar au devenit agenţi ai Uniunii Europene, implementând legea europeană. Acest lucru nu este accidental. Prin crearea de standarde comune care sunt implementate de instituţii naţionale, Europa poate lua în stăpânire ţări întregi, fără a deveni a deveni ţinta unor atitudini ostile.

Mark Leonard, Centrul pentru Reformă Europeană, 2005

Tot din articolul Criză şi patriotism:

În fine, ultima mea patrie ar putea fi chiar spaţiul acesta vast şi compozit, care s-ar putea transforma într-o zi în Statele Unite ale Europei.

[…]

Sentimentul naţional se destrămă şi din cauză că guvernele pierd tot mai multă putere, transferată către Bruxelles sau către finanţatori externi. Or, nici un politician nu acceptă uşor ca bugetul ţării sale să fie supervizat de supra-guverne, nu cedează uşor la moneda naţională (dacă o mai are) sau la alte instrumente de putere. În consecinţă, elita politică locală are şi ea motive de îngrijorare. În aceste zile se discută soarta Europei. Câtă suveranitate mai trebuie cedată către Bruxelles în chestiuni economice? Cât sunt dispuse să cedeze marile puteri? Vom avea, în fine, o guvernanţă economică europeană? Constituţiile multor ţări vor trebui schimbate pentru a permite acest lucru.

[…]

Elita politică de la Bucureşti are obligaţia să menţină cu orice preţ România în interiorul Uniunii Europene. O altă misiune este să o introducă într-o bună zi în clubul celor 17 (Euro). Mai trebuie să înţeleagă apoi că această ţară are încă nevoie de biciul extern pentru a putea progresa.

[…]

Alţii deplâng statutul de „colonie” pe care l-ar avea România în raport cu alte ţări UE, adresându-se astfel sensibilităţilor naţionalist – primitive.

Acest SUE pare a fi un El Dorado al tuturor devotaţilor Uniunii Europene. Dar este validă analogia cu Statele Unite ale Americii? Superficial, desigur, avem de a face cu două confederaţii, însă istoria arată că SUA şi (S)UE nu sunt deloc similare.

SUA s-a născut datorită desprinderii unor colonii britanice de centrul imperial, prin reclamarea suveranităţii statale. Aceste colonii s-au reunit consensual într-o federaţie, iar formula care a exprimat concis nemulţumirea politică imediată a fost „nicio impozitare fără reprezentare”. Adică a fost respinsă politica fiscală formulată şi impusă de un organ politic distant, fără luarea în considerare a punctelor de vedere ale celor guvernaţi.

Interesant… iată o filă parcă desprinsă din actualitate, dar într-un sens complet opus: astăzi se face agitaţie pentru „fiscalitate fără reprezentare”, în numele „valorilor” şi „proiectului comun”. Americanii secolului XVIII, dacă ar afla de deturnarea de sens din prezent, ar fi îndreptăţiţi să ceară „nicio interpretare fără documentare”.

Structurile politice, juridice şi organizatorice care au rezultat din principiile înscrise în constituţia americană şi exercitarea în practică a acestui sistem de „checks and balances” au fost posibile datorită ideii că, în ultimă instanţă, suveranitatea rezidă în cetăţean, iar iniţiativa şi responsabilitatea sunt prerogative locale. Americanii au practicat îndelung subsidiaritatea înainte ca acest cuvânt să dea frumos din coadă în declaraţiile Uniunii Europene.

Părinţii fondatori americani au fost preocupaţi de eventualitatea transformării guvernului central într-un organ despotic şi de aceea au introdus amendamente constituţionale care consfinţesc drepturile cetăţeanului la liberă exprimare şi la port de armă. Primul pentru a asigura existenţa unui circuit neîngrădit de opinii care să permită o dezbatere liberă şi corectarea din mers a tendinţelor autocratice, iar al doilea pentru a consacra un avertisment permanent şi un mijloc de ultim recurs în faţa uzurpării puterii de către guvernanţi.

Uzurparea puterii înseamnă exercitarea ei fără consimţămîntul celor guvernaţi. Aici am o nelămurire, dar sunt încrezător că este vorba doar de neglijenţă: când dl Tăpălagă afirmă că românii au nevoie de bici pentru a progresa şi sugerează că datoria politicienilor este de a înmâna acest bici „externilor” – prin cedarea de suveranitate economică – desigur că dânsul s-a gândit, chiar dacă acest gând a rămas suspendat în aer, că în toată această tevatură ar trebui consultaţi şi recipienţii propăşirii cu biciul.

Avem voie să consimţim la transferul de bici? Ar fi de dorit un referendum naţional. Desigur, o aprobare din partea parlamentului ar fi mai lejeră însă, chiar dacă astfel s-ar păstra aparenţele democratice, gestul ar fi arbitrar şi abuziv. Din câte îmi aduc aminte, niciun partid prezent în parlament sau guvern nu a candidat în faţa alegătorilor în baza unei platforme de transfer de suveranitate la Bruxelles. Pentru acest lucru este nevoie de aprobarea explicită a cetăţenilor.

La fel cum politicienii nu dispun de bani pentru a alcătui bugetul, decât în urma consimţământului populaţiei de a plăti impozite, ei nu dispun unilateral nici de suveranitatea României. Ei nu pot „da” sau „ceda” nimic din ce nu le aparţine. Suveranitatea ţării este a românilor şi doar ei au legitimitatea de a decide. Iar dacă politicienii uzurpă totuşi puterea acordată de cetăţeni şi negociază suveranitatea ţării fără consimţământul locuitorilor ei, nu am fi oare îndreptăţiţi să afirmăm că am devenit o colonie a Uniunii Europene?

Am avea această impresie nu datorită unor „sensibilităţi naţionalist – primitive”, ci în virtutea unei constatări de natură istorică. Subiecţii de peste Atlantic ai coroanei britanice au avut un statut de colonie tocmai deoarece erau lipsiţi de suveranitate, iar în final au fost supuşi unei politici fiscale la discreţia Londrei.

România, mişcându-se în contrasens, ar pierde din suveranitate şi s-ar supune unei politici fiscale la discreţia Bruxelles-ului. Dacă această situaţie a posesiilor britanice din America este corect descrisă de cuvântul colonii, atunci nu văd de ce acelaşi cuvânt nu ar descrie corect şi situaţia noastră. Exagerat? Atunci sferto-colonie. În fond, „proiectul comun” nu poate fi desăvârşit doar printr-o cedare parţială de suveranitate.

Am menţionat sistemul american de „checks and balances”. În traducere aproximativă înseamnă „control şi contragreutăţi”, calibrarea atentă a distribuţiei şi exercitării puterii prin mecanisme de control şi contrapondere, cu scopul de a împiedica acumularea disproporţionată de putere într-o singură branşă a aparatului de stat. Cum funcţionează în SUE controlul exercitat de cetăţeni?

Două referendumuri ţinute în Franţa şi Olanda au respins proiectul de constituţie europeană avansat de UE. Drept răspuns, aceeaşi propunere refuzată în 2005 a fost împachetată într-un tratat nou, iar organizarea de referendumuri naţionale a fost scoasă de pe tapet. Irlanda, singura ţară unde tratatul a fost supus unui referendum, datorită unei cerinţe din constituţia irlandeză, a trebuit în cele din urmă să organizeze două, în 2008 şi 2009, deoarece la primul nu s-a obţinut o decizie populară acceptabilă pentru mandarinii din UE.

A contat în vreun fel controlul electoratului din trei ţări europene? Nu, tratatul de la Lisabona a devenit lege oficială pe 1 decembrie 2009.

Contragreutăţile sunt măsluite. Parlamentul european nu are rolul unui parlament democratic. Este constituit prin alegeri democratice, dar e scopit de funcţia principală a unui parlament reprezentativ, aceea de a iniţia legislaţie.

Europarlamentarii sunt reduşi la un rol de conţopişti pe lîngă Comisia Europeană. Membrii Comisiei, numiţi şi nu aleşi de cetăţeni, sunt cei care iniţiază legislaţia UE şi emit reglementări valabile pentru ţările membre. Parlamentul european poate doar să propună modificări sau să respingă proiectele de lege emise de Comisie.

Într-un parlament naţional, proiectele de lege nefinalizate pînă la sfârşitul de mandat al parlamentarilor ies automat de pe agenda legislativă a noilor deputaţi care formează un parlament nou. Este firesc să fie aşa: alegerile democratice înseamnă o primenire, acordarea unui mandat popular pentru un program politic diferit faţă de cel al legislaturii şi guvernului anterioare. De aceea, un proiect legislativ nefinalizat trebuie reintrodus de noul parlament şi dezbaterea lui reîncepe în contextul noii configuraţii politice.

Uniunea Europeană diferă în această privinţă: legislaţia propusă de Comisie nu expiră la final de mandat al europarlamentarilor. Cetăţenii din diverse ţări sunt chemaţi periodic la urne pentru a vota noi europarlamentari, dar aceştia, odată ajunşi la post, preiau agenda legislativă a deputaţilor pe care i-au înlocuit. În acest fel, proiectele de lege ale Comisiei sunt potenţial imune la schimbarea ocupanţilor de scaun de parlamentar.

De asemenea, parlamentul UE nu este format din membri ai partidului de guvernământ şi ai partidelor din opoziţie, deoarece nu există aşa ceva. Consecinţa imediată este că europarlamentarii nu au cum să demită guvernul printr-un vot de neîncredere. Neîncredere în Comisie? Asta ar fi culmea impertinenţei.

Atunci, ce înseamnă această şaradă? Simplu: orice punere în scenă are nevoie de figuranţi. În plus, aparenţele contează. Ca să-i parafrazez pe programatorii software, lipsa de democraţie reală din UE nu este un defect, ci face parte din proiect.

În februarie 2002, când s-a deschis convenţia însărcinată cu întocmirea proiectului de constituţie europeană, delegaţii au păşit prin clădirea cu birouri a parlamentului UE, numită după Altiero Spinelli, italianul care, cu 61 de ani mai devreme, avansase ideea că proiectarea unei constituţii trebuie să fie momentul culminant al creării Statelor Unite ale Europei.

Altiero Spinelli

Spinelli s-a născut în 1907, a devenit comunist la vârstă de 17 ani şi a fost activ în mişcarea de opoziţie faţă de Mussolini. În 1928 a fost arestat şi condamnat la 12 ani de închisoare, după care pedeapsa a fost prelungită şi a fost transferat la un penitenciar de pe insula Ventotene. În închisoare s-a despărţit de comunişti şi a îmbrăţişat cauza unităţii europene. Împreună cu Ernesto Rossi, un coleg de temniţă, el a compus în 1941 un tratat care ulterior a devenit cunoscut sub numele de Manifestul Ventotene.

Acest text a devenit unul dintre documentele de bază ale federalizării europene. Manifestului lui Spinelli a fost distribuit pe furiş din închisoare şi a intrat în posesia comuniştilor italieni, care, în calitate de lideri ai mişcării italiene de rezistenţă antifascistă, l-au adoptat ca document călăuzitor pentru organizarea Europei după război. Prin comuniştii italieni, mesajul lui Spinelli a ajuns să fie cunoscut de majoritatea mişcărilor de rezistenţă din Europa şi în 1944, cu ocazia unei conferinţe internaţionale ţinută la Geneva la care au participat delegaţi italieni, francezi, iugoslavi, polonezi, danezi, norvegieni, olandezi şi cehi, a fost adoptată Declaraţia Mişcărilor de Rezistenţă din Europa. Declaraţia a fost redactată de Spinelli, care între timp ieşise din închisoare.

În declaraţie se vorbeşte despre necesitatea instituirii unei uniuni europene care să funcţioneze ca un guvern supranaţional cu constituţie, armată şi aparat de justiţie proprii. Viziunea lui Spinelli, documentată mai ales în manifestul de la Ventotene, prevede construirea Statelor Unite ale Europei printr-un proces îndelungat de asamblare treptată şi disimulată a tuturor ingredientelor acestui nou organism. Paşii intermediari de uniune vamală, juridică, monetară şi instituţională la diferite nivele nu trebuiau să nască suspiciune. De aceea, popoarele europene nu trebuiau consultate direct pe parcurs, cel puţin nu înainte de stabilirea unei adunări constituante, a cărei operă finală să poată fi ulterior supusă aprobării publicului, astfel marcând încoronarea proiectului cu o ştampilă democratică formală.

Conceptul SUE nu funcţionează în sensul unirii, ci în sensul disoluţiei. Unirea acestui continent se regăseşte la un nivel mult mai profund. În enciclica Immortale Dei, papa Leon al XIII-lea afirma că „Europa nu trebuie inventată”, deoarece „a existat şi încă există”. Civilizaţia creştină reprezintă unirea spirituală a Europei, exprimându-se în toate formele particulare ale tradiţiilor şi obiceiurilor naţiunilor, prin afirmarea unei singure filozofii de viaţă: Evanghelia.

Ioan Paul al II-lea a observat ceea ce este evident: „… rădăcinile [Europei] sunt creştine… o sevă comună, provenind de la o singură sursă, curge prin culturile diferite ale naţiunilor europene, atât în Est cât şi în Vest.” – 25 ianuarie 1988, scrisoarea apostolică Euntes.

De aceea, apărarea civilizaţiei noastre occidentale şi creştine se bazează pe apărarea naţiunilor, statelor şi culturilor din Europa. Varietatea cuprinsă în aceste entităţi reflectă moştenirea culturală şi morală a Europei şi identitatea ei istorică.

Teza dlui Tăpălagă este paradoxală: în numele patriotismului avem de ales între România şi Uniunea Europeană, iar datoria patriotică a oricărui român care îşi cunoaşte interesul ar fi de a o alege pe a doua. Așadar „patriotism” asociat cu „România” formează o sintagmă regresivă, pe când „patriotism” asociat cu „Europa” fâlfâie graţios din aripi, ca un porumbel imaculat. Numai în jobenul unui iluzionist au loc transformări miraculoase. Însă, oricât de elaborat, niciun truc nu poate suspenda realitatea la nesfârşit.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here