În Europa de Est nu a fost uitat: asediul Vienei din 1683

0

În aceste zile este sărbătorită a 50-a aniversare a primei aselenizări. A fost un eveniment într-adevăr epocal, care a consacrat superioritatea libertății și capitalismului față de tirania comunistă și a prefigurat victoria finală din 1989.

Tot în aceste zile a trecut neobservată o altă aniversare: începutul asediului Vienei și victoria creștinătății împotriva invadatorilor otomani. În lipsa acestei victorii Europa ar fi devenit o altă anexă islamică. Am uitat ce ghiulea ne-a trecut pe lângă tâmplă.

Este necesar să ne aducem aminte, mai ales în contextul actual când Europa este islamizată într-un mod insidios, fără a fi nevoie de expediții militare.

E.B.

Potrivit istoricului turc Erhan Afyoncu, „Austria acționează împotriva musulmanilor aproape în fiecare zi din cauza fricii subconștiente față de turci. Austriecii nu au uitat spaima prin care au trecut și fuga împăratului lor cu ocazia bătăliei de la Viena, în 1683. Europenii au fost extrem de fericiți după ce turcii au fost învinși în bătălia de la Viena… ”

Așa este. Ca atare nu strică o scurtă reîmprospătare a memoriei asediului de la Viena, a cărei aniversare este astăzi [15 iulie, n.trad.].

Cea mai mare armată musulmană care a invadat vreodată teritoriul european – ceea ce spune multe având în vedere nenumăratele invazii islamice care au precedat-o, începând din secolul VIII – a împresurat Viena, pe atunci în centrul Sfântului Imperiu Roman (un vechi inamic al islamului), pe la milocul lunii iulie a anului 1683.

Aproximativ 200.000 de combatanți musulmani sub conducerea otomanilor – statul cel mai dedicat jihadului în aproape paisprezece secole de istorie islamică și fondat pe aceste principii – au invadat invocând același motiv de care se folosesc în prezent grupurile așa numit „radicale” (cum ar fi Statul Islamic) și care justifică mereu jihadul asupra „necredincioșilor”. Sau, pentru a-l cita pe marele vizir Kara Mustafa, conducătorul expediției musulmane, invazia a fost necesară deoarece Viena era percepută drept capul șarpelui necredincios, care trebuia să fie osîndit astfel încât „toți creștinii să se supună otomanilor”.

Aceasta nu era o lăudăroșenie. Surse istorice îl descriu pe Mustafa drept un „fanatic anticreștin”. După ce a capturat un oraș polonez în 1674, el a ordonat ca toți prizonierii creștini să fie jupuiți de vii, iar pieile lor împăiate au fost trimise ca trofee sultanului otoman Mahomed al IV-lea.

O astfel de ură suprematistă era firească și a fost etalată cu ocazia ceremoniei elaborate dinainte de declanșarea jihadului anunțând asediul Vienei. Cu această ocazie sultanul, „dorind ca Mustafa să lupte cu generozitate pentru credința mahomedană”, ca să citez o sursă europeană contemporană, a pus „stindardul Profetului… în mâinile sale, pentru exterminarea necredincioșilor și creșterea musulmanilor.“

Odată ce masiva armată musulmană a ajuns și a înconjurat zidurile Vienei, Mustafa s-a conformat obiceiului islamic. În anul 628, profetul său Mahomed a trimis un ultimatum împăratului Heraclius: aslam taslam, sau „supuneți-vă islamului și veți avea pace.” Heraclius a respins somația, jihadul a fost declarat împotriva creștinătății (așa cum este consemnat în Coran 9:29) și în câteva decenii au fost cucerite două treimi din lumea creștină, inclusiv Spania, toată Africa de Nord, Egiptul și Siria Mare.

Același ultimatum de supunere față de islam – sau moartea – ajunsese în inima Europei, după mai bine de o mie de ani de la ultimatumul lui Mahomed. Deși comandantul vienez nu a catadicsit să răspundă somației, inscripțiile de pe zidurile clădirilor din oraș – inclusiv „Mahomed, câine, du-te acasă” – caracterizau destul de bine starea de spirit a asediaților.

Războiul devenise inevitabil. Mustafa a dezlănțuit a doua zi tot iadul împotriva zidurilor orașului și timp de două luni vienezii, prizonieri ai propriului oraș și aflați într-un enorm dezavantaj numeric, au suferit de pe urma ciumei, dizinteriei, înfometării și au înregistrat numeroase victime – inclusiv femei și copii – în numele jihadului.

Apoi, pe 12 septembrie, când rezistența orașului ajunsese la limită, iar musulmanii erau în prag de a străpunge zidurile de apărare, rugăciunile Vienei au primit răspuns. Așa cum a consemnat un cronicar englez anonim:

După un asediu de șaizeci de zile, însoțit de o mie de dificultăți, boală, lipsă de provizii și o mare vărsare de sânge, după un milion de ghiulele trase de tunuri și împușcături de muschete, bombe, grenade și tot felul de focuri de artificii, care au schimbat fața celui mai frumos și mai înfloritor oraș din lume, desfigurându-l și runinându-l. . . cerul a primit favorabil rugăciunile și lacrimile unui popor deprimat și îndurerat.

Ian Sobieski, formidabilul rege al Poloniei, a sosit în sfârșit în fruntea a 65.000 de
cavaleri polonezi în armuri grele, austrieci si germani – toți nerăbdători să salveze orașul asediat. Îmbărbătându-și armata cu cuvintele „ceea ce trebuie să salvăm nu este un oraș, ci întreaga creștinătate, al cărei bastion este Viena”, Sobieski a condus cea mai mare șarjă de cavalerie din istorie și i-a pus pe fugă pe asediatorii musulmani.

Deși a obținut o victorie spectaculoasă, urmările au fost extrem de sângeroase: înainte de a da bir cu fugiții, musulmanii au sacrificat ritualic aproximativ 30.000 de captivi creștini luați prizonieri în timpul marșului către Viena – violând femeile în prealabil. La intrarea în orașul salvat de împresurarea otomană eliberatorii au dat peste nenumărate grămezi de cadavre, clădirile transformate în moloz și canalizarea transformată într-un focar de infecții.

Această istorie a agresiunii islamice – începând în secolul al XIV-lea, când musulmanii au cucerit prima poziție în Europa de Est, și până în secolul al XX-lea, când sultanatul otoman s-a prăbușit în cele din urmă – este ceea ce a determinat în mod hotărâtor felul în care est-europenii privesc islamul. Așa cum a spus un polonez modern, care a reformulat astfel cuvintele lui Sobieski: „Un război religios între creștinism și islam este din nou în plină desfășurare în Europa, la fel ca în trecut”.

În timp ce națiunile occidentale citează lipsa de integrare, disparitățile economice și diverse nemulțumiri pentru a explica creșterea exponențială a terorismului, violenței și a atacurilor sexuale care vin la pachet cu conviețuirea alături de populații musulmane refractare la asimilare, est-europenii văd mai degrabă o continuare a vechii osilități față de europeni și creștini.

Raymond Ibrahim


În original icon-caret-right Eastern Europe’s ‘Subconscious Fear’ of Islam: The Siege of Vienna, 1683

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here