Convingerile domnului Paleologu

0

Domnul Paleologu a spus nu demult că, înainte de afilierea la un partid saul altul, dânsul este în primul rând un om al propriilor convingeri. Îl credem pe cuvânt și atunci nu putem decât conchide că dânsul este în deplin acord cu următoarele puncte din agenda PMP, împărtășite de altfel pe pagina sa de Facebook:

Suveranitatea este, pentru un stat, echivalentul libertății pentru individ. O persoană liberă este în primul rând capabilă să dispună de propria soartă așa cum crede ea de cuviință. La fel și un stat suveran: poate decide un curs de acțiune funcție de propriile interese.

Așa ceva nu înseamnă că deciziile luate vor fi bune în mod automat. Însă un individ care își pierde libertatea pierde șansa de a urmări o opțiune rodnică în viitor, iar o țară care renunță la suveranitate pierde șansa de a-și dezvolta propria guvernare competentă și în folosul intereselor națiunii. A pierde suveranitatea este pentru individ robie, iar pentru o țară un act de aservire.

Crearea Statelor Unite ale Europei (SUE), susținută de PMP și Paleologu, înseamnă renunțarea la suveranitatea statului român într-o măsură mult mai mare decât până acum. Guy Verhofstadt spune fără ocolișuri: „De fapt suveranitatea lor [a statelor naționale] nu există într-o lume globalizată. Suveranitate înseamnă să decizi propria cale. Statele europene nu sunt capabile de așa ceva. Cel mult există numai suveranitate europeană [a Uniunii Europene]. Numai atunci putem decide asupra unui fel comun de viață pentru Europa.”

Trebuie bine înțeles cine sunt acești „noi”, cei care „decid asupra unui fel comun de viață pentru Europa”. Nu este vorba despre state suverane care cooperează și negociază politici comune, ci despre o elită antidemocratică și pretins imperială care se închipuie aristocrație cu drept divin. O reformă a Uniunii Europene este necesară, dar nu în sensul solidificării într-un monolit condus de la centru de politicieni și birocrați nealeși de nimeni și care nu dau socoteală națiunilor de pe continent.

Numai politicienii iresponsabili susțin un troc al suveranității naționale. Este și absurd: suveranitatea noastră este o moștenire pentru care s-au jertfit generațiile trecute, o realizare pentru care s-a plătit un preț atât de mare încât renunțarea propusă de Verhofstadt și susținută de PMP echivalează cu o negare de sine la nivel de țară. Atunci la ce bun să candidezi acum la președinție? Dacă susții SUE mai bine aștepți „pe termen mediu” și când vine timpul înaintezi la Bruxelles o cerere de administrator general pentru gubernia România.

PMP solicită de la UE și „uniformizarea sistemului de taxe și impozite”. Așadar aceeași taxare pentru toți, stabilită de la centru. Sau taxare fără reprezentare. Se solicită exact contrariul motivului pentru care vechile colonii britanice de pe teritoriul actualei SUA au pornit o revoluție. Fiscalitatea independentă este o manifestare esențială a suveranității naționale. Americanii au purtat un război pentru a se emancipa din subordinea Londrei, în timp ce nouă ni se propune intrarea docilă în subordinea Bruxellului, ca să ne dea și nouă ceva. Să ne crească ei nivelul de trai, prin „similitudinea” cu salariile, pensiile și ajutoarele sociale de la Berlin și Paris. Noi dăm la schimb una bucată libertate care nu servește la nimic.

În al doilea panou de adeziuni PMP se aliniază luptei pe viață și pe moarte împotriva climei inclemente, numită și încălzirea globală.

Care este situația de ansamblu? Începând din 1850 până în aproximativ 2013 emisiile de dioxid de carbon au crescut cu 35%, în timp ce temperatura a crescut cu un spectaculos 0,8 grade Celsius.

Met Office Hadley Centre HadCRUT4 dataset; Etheridge et al. (1998); Keeling et al. (2001); MacFarling Meure et al. (2006); Merged Ice-Core Record Data, Scripps Institution of Oceanography

Se mai poate observa ceva: cu toate că există o tendința generală de creștere a temperaturilor, evoluția acestora, defalcată pe decenii, arată perioade de creștere și de scădere. Se observă o alternanță clară între perioade de 30-40 ani de încălzire și răcire. De exemplu creșterea dintre 1910-1940 și declinul dintre 1940-1980. Această alternanță, în cadrul unui interval mai larg de expansiune industrială continuă, nu validează teza conform căreia creșterea generală a temperaturilor poate fi atribuită exclusiv emisiilor de dioxid de carbon, deci în ultimă înstanță dezvoltării industriale.

Legat de perioada 1940-1980 trebuie amintit faptul că acea tendință descendentă a generat, între mijlocul deceniului 1960 și sfârșitul deceniului 1970, un fenomen de panică și alarmism similar cu cel din prezent, dar pe dos: pe atunci era în vogă răcirea globală și, tot ca acum, viguros arătat cu degetul era capitalismul (iată un sistem economic foarte versatil, capabil să provoace răciri și încălziri climatice în egală măsură). În anii 1970 menționarea insistentă a intervalului cald dintre 1930 și finalul deceniului 1940 era de rigueur. Astăzi nu se mai șoptește nici pîs despre așa ceva; nu cadrează cu narațiunea.

De asemenea nu priviți insistent colțul din dreapta sus al graficului (nu este recomandat celor mai slabi de înger): începând din 1998 temperaturile au stat, ba chiar au descrescut nițel.

Dispariția intervalului de încălzire care a culminat cu anii 1930-1945 nu este singurul hocus-pocus. ONU, prin intermediul IPCC, a eliminat și perioada medievală caldă. Între anii 900-1300 temperaturile din emisfera nordică au fost cu cîteva grade mai mari decît cele din prezent. Artefactele arheologice arată că vikingii au practicat agricultura în Groenlanda în această perioadă, iar analiza carotelor de gheaţă arctică confirmă clima mai caldă decît în prezent. Raportul IPCC din 1990 include perioada medievală caldă:

ipcc_1990
Grafic din raportul IPCC 1990 – Perioada medievală caldă este inclusă

Acea burtă neplăcută, de căldură fără nicio legătură cu capitalismul și industria, a fost rectificată în raportul IPCC din 2001:

ipcc_2001
Grafic din raportul IPCC 2001 – Perioada medievală caldă este eliminată

Să vorbim puțin și despre acordul climatic de la Paris, motivat prin genul de știință climatică ilustrată anterior. Adoptat în decembrie 2015 de către 195 țări (între timp SUA l-a părăsit), acordul prevede ca obiectiv central limitarea, pe termen lung, a creșterii temperaturilor la 1,5 grade Celsius peste nivelul preindustrial. Între 1850 și 2013 s-a înregistrat o creștere de 0,8 grade, așadar ținta de acum încolo pentru acest secol este o creștere de maxim 0,7 grade. Acest obiectiv este strâns legat de aducerea la zero, în a doua jumătate a secolului, a emisiilor de dioxid de carbon de pe urma activităților industriale.

Această cerință înseamnă, dacă e să fie respectată la literă, o dezindustrializare la o asemenea scară încât omenirea, în loc să avanseze ca de obicei, va regresa programatic. Efectul termic ar putea fi neglijabil, dar cel socio-istoric va fi cu siguranță mixt: pe de o parte de întoarcere la o eră preindustrială ticsită cu panouri solare și moriști de vânt, pe de altă parte una în care Iphonurile cele mai avansate vor fi tot cele din 2020, dar de zece ori mai scumpe.

Este estimat că, pe parcursul acestui secol, lumea în curs de dezvoltare va ajunge să emită patru cincimi din dioxidul de carbon industrial. Occidentul emite și în prezent mai puțin decât restul lumii. De aceea țintele ambițioase ale acordului de la Paris depind, în primul rând, de aderența strictă a patru cincimi ale lumii la o dezindustrializare într-un ritm mai susținut decât cel în urma căruia au reușit să se industrializeze până acum. Cât de verosimil este așa ceva?

Atât de verosimil:

China își extinde infrastructura de energie electrică pe cărbune, în ciuda angajamentelor de reducere a emisiilor de carbon.

O analiză recentă relevă că suma alocată de către Beijing proiectelor mari de infrastructură s-a dublat în acest an, cu o serie de aeroporturi și linii feroviare de mare viteză printre 21 de proiecte pentru care s-au alocat în total 83,9 miliarde de lire sterline.

În noile alocări este inclusă finanțarea pentru 17 noi mine de cărbune în toată China, în ciuda angajamentelor de la Beijing de a reduce dependența față de această sursă de energie.

Șapte mine au fost aprobate anul trecut, iar între 2017 și 2018 China a adăugat 194 milioane tone capacitate de exploatare a cărbunelui, numărul total de mine ajungând la peste 3.000.

China, cel mai mare consumator de cărbune din lume, a promis să reducă emisiile de carbon până în 2030, deși a renunțat la obiectivul de emisie „zero net” până în 2050.

China feeds coal addiction with 17 new mines this year – The Times, 22 octombrie 2019

Diagrama următoare prezintă consumul global de cărbune în 2018. De remarcat rubrica All Others (Restul țărilor), din care face parte și România. Închipuiți-vă cât de mult se va ameliora clima după ce vor dispare cele trei puncte bleumarin de care este responsabilă țara noastră, în urma dezindustrialzării promovate de PMP în calitate de susținător dedicat al acordului de la Paris.

Realitatea este evidentă:

  1. Menținerea nivelului de trai atins în Occident și dezvoltarea economică a restului lumii nu pot fi posibile decât prin utilizarea de energie ieftină și din abundență. Aceasta înseamnă folosirea preponderentă, în viitorul previzibil, a combustibililor fosili: cărbune, petrol și gaz natural.
  2. Sursele alternative de energie (solară, eoliană, maree) au un rol limitat, atât datorită unor considerente fizice (alternanța zi/noapte sau vară/iarnă, locația geografică, etc) cât și de randament. Este de dorit ca rolul lor să crească dar în ritm firesc, ca urmare a progresului tehnologic, nu în urma unor directive arbitrare.
  3. Progresul tehnologic care va duce la creșterea fiabilității și randamentului formelor de energie alternativă depinde în mod direct de o dezvoltare generală asigurată de combustibilii fosili. Eliminarea sau reducerea drastică a acestora cauzează, prin ricoșeu, și diminuarea șanselor de a ridica eficiența surselor de energie regenerabilă.

PMP abordează greșit această problemă. România are nevoie să-și reconstruiască industria, mai ales după demantelarea din anii 1990 și stagnarea ulterioară. Nivelul de trai al românilor poate crește numai printr-o dezvoltare economică susținută, nu prin adeziuni la lozinci și adoptarea unor politici pe care nu ni le putem permite.

Acest incident nu este nici măcar o furtună într-un pahar cu apă, are mai degrabă amploarea unei vântoase într-o linguriță. Controversa iscată pe Facebook s-a stins într-o zi, iar efectul asupra electoratului larg este minuscul spre inexistent. Printre susținătorii la curent cu aceste adeziuni recente ale dlui Paleologu prevalează pragmatismul de moment și îngăduința: candidatul nostru este preferabil oricărui altuia și merită susținut mai departe. Ceea ce, într-o evaluare relativă, este adevărat.

Concomitent, mesajul din partea susținătorilor mai dedicați așează batista pe țambal: „Acesta e cel mai bun candidat pe care îl avem. Punct”. De acord cu prima parte, însă urmată de punct și virgulă. Însuși candidatul s-a arătat deschis la dialog și îl clamează insistent de la contracandidați. De aceea ar fi fost de așteptat să arate aceeași disponibilitate și față de alegătorii săi și să răspundă criticilor, dar din păcate a preferat să urmeze sfatul consilierilor de campanie și să intre în silenzio stampa.

Evaluată de sine stătător, poziționarea dlui Paleologu este gravă și compromițătoare. Contradicția dintre solidarizarea cu un proiect antinațional și calitatea de președinte al unei țări (încă) suverane este flagrantă, iar preluarea propagandei anticapitaliste sub formă de mântuire climatică denotă ignoranță grăbită să „țină hangul”.

Dl Paleologu se va întoarce curând la activitățile sale de intelectual și pedagog și va avea timp să se documenteze și să mediteze mai îndelung asupra acestor două chestiuni. Viața politică a dânsului nu este în mod necesar sfârșită. Când va reveni ar putea fi mai bine pregătit. Nu este vorba despre perfecționarea în vreo ideologie politică – de Dreapta sau de Stânga – ci despre o perfecționare în arta realității. Numai astfel se câștigă credibilitate pe termen lung.

P.S.

Oricine interesat de subiectele dezbătute aici se poate documenta mai departe, în amănunt, cu ajutorul cărților de mai jos:

O istorie detaliată a Uniunii Europene și a relației întortocheate cu Marea Britanie. Documentată din numeroase surse, cartea prezintă în mod exhaustiv ideile, intențiile și personalitățile care au construit conceptul actual al Statelor Unite ale Europei.

Graficul „crosa de hochei” este cel mai cunoscut artefact și argument al celor care predică încălzirea catastrofică a climei, datorată activității industriale umane. În același timp este și un artefact mincinos. Cartea cuprinde mărturiile a numeroși oameni de știință de pe întreg globul despre frauda perpetuată cu ajutorul „crosei de hochei” și despre deserviciul enorm adus științei de către Michael E. Mann, autor al acestei fabricații și propagandist marcant.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here