Nu săriți la concluzii!

0

În noiembrie 2009 și ianuarie 2011 au avut loc, în SUA, două incidente sângeroase: doi dezaxați au ucis și rănit numeroase persoane cu ocazia unor atacuri armate surpriză. De fiecare dată reacția Partidului Democrat lărgit – politicieni, funcționari, celebrități și presa aservită – a fost aceeași: adevărații vinovați sunt adversarii noștri politici!

Singura deosebire s-a manifestat într-o nuanțare diferită a fiecărei tragedii – dacă e voie sau nu ca publicul să tragă repede anumite concluzii – dar altfel liberal progresiștii au deplâns în mod uniform recursul la violență ucigașă în scopul tranșării de dispute politice, sau defulării frustrărilor personale.

Însă odată cu victoria din 2016 a lui Michiduță însuși, încarnat în candidatul-imbecil-și-fascist-fără-nicio-șansă, empatia tradițională a Democraților s-a gripat ca un motor ruginit și a început să deruleze fantezii morbide explicite.

Dintr-o dată a devenit de bonton săritul nu numai la concluzii, ci direct la beregată.

Robert de Niro în 2016, după o tiradă de invective: 'I-aș trage un pumn în față.'
Johnny Depp la festivalul de la Glastonbury, în 2017: 'Când a fost ultima oară când un actor a asasinat un președinte? ... Demult și poate că a sosit iar timpul.' Depp face aluzie la John Wilkes Booth, alt actor, care l-a asasinat pe Abraham Lincoln în 1865.
Kathy Griffin în 2017, fotografiindu-se cu capul decapitat al președintelui Trump. Griffin este actriță de comedie, cu numeroase apariții în diverse emisiuni și spectacole pentru televiziune.

icon-circle-o  icon-circle-o  icon-circle-o

Nidal Hasan

Când maiorul Nidal Hasan a deschis focul pe 5 noiembrie 2009 asupra celor din jur cu un pistol de 5.7 milimetri şi a ucis 13 persoane din incinta Fort Hood – un centru de pregătire militară din Texas – reacţia presei, comentatorilor şi a reprezentanţilor politici şi administrativi a fost unanimă: nu săriţi la concluzii!

„Este important ca nimeni să nu sară la concluzii”, declara generalul Wesley Clark la CNN în seara masacrului. Tot în aceeaşi seară şi pe acelaşi canal de ştiri prezentatoarea Jane Velez-Mitchell anunţa şi mai emfatic: „Nu putem sări la concluzii. Trebuie să facem în aşa fel încât să nu sărim la concluzii, sub nicio formă”.

„Urmăresc mesajele electronice din interiorul Pentagonului. În acest moment mesajele în circulaţie cer să nu sărim la concluzia că [masacrul] a avut vreo legătură cu islamul”, raporta fostul agent CIA Robert Baer într-o transmisie CNN din seara de 5 noiembrie. A doua zi preşedintele Obama sublinia: „Doresc să avertizez împotriva formulării de concluzii înainte de a dispune de toate datele.”

Formula sacră inaugurată în seara tragicului incident a fost recitată pe toate canalele şi în toate registrele în zilele următoare, în pofida acumulării rapide de indicii contrare apelului la autocenzură adresat publicului american. Într-un interval de numai câteva ore de la producerea acestei băi de sânge au devenit cunoscute mai multe detalii, care au început să contureze motivaţia ucigaşului: strigătele „Allahu Akhbar” ale maiorului Hasan cu câteva momente înainte de declanşarea măcelului, obiceiul de a vizita situri web islamiste, descoperirea unor postări pe internet în care maiorul justifica şi glorifica atentatori sinucigaşi musulmani, afirmaţii mai vechi în care forţele armate americane erau descrise drept duşman personal şi al islamului şi declaraţia către un vecin din dimineaţa zilei de 5 noiembrie: „Mă duc să fac o faptă bună pentru Dumnezeu”. Chiar şi cu precauţiile de rigoare interpretarea acestor elemente ducea, în mod logic, la concluzia că actul lui Nidal Hasan se înscrie, foarte probabil, în categoria violenţei islamiste.

Aceste descoperiri iniţiale au fost însoţite de altele în perioada imediat următoare tragediei de la Fort Hood, iar în ziua de 8 noiembrie se acumulase deja un dosar substanţial de dovezi, capabil să susțină legătura dintre atentatul lui Nadal Hasan şi îndoctrinarea islamic-jihadistă. Însă editorialul New York Times din aceeaşi zi strunea astfel realitatea în curs de abatere de la linia trasată în redacţiile de presă liberal-progresiste:

În urma acestui atac impardonabil este important să evităm concluziile, mai ales cele bazate pe prejudecăţi şi tributare faptului că maiorul Hasan este un musulman american, ai cărui părinţi provin din Orientul Mijlociu.

Preşedintele Obama a avut dreptate atunci când le-a spus americanilor „noi nu cunoaştem încă toate răspunsurile” şi a avertizat împotriva „saltului la concluzii”.

Rapoarte neconfirmate, unele din partea unor membri de familie, sugerează faptul că maiorul Hasan s-a plâns de hărţuială datorată religiei sale islamice, faptul că a sperat să nu fie trimis în misiune în Afganistan, că cerut să fie lăsat la vatră şi că s-a opus intervenţiei militare americane din Irak şi Afganistan. Unele rapoarte afirmă că au existat soldaţi care l-au auzit strigând „Dumnezeu este mare” în arabă, înainte de a deschide focul. Dar, pînă la finalizarea investigaţiilor, nimeni nu este capabil nici măcar să îşi imagineze ce anume ar fi putut motiva această ieşire violentă îngrozitoare.

Este posibil să nu descoperim nicio explicaţie. Şi, cu siguranţă, nu poate exista nicio justificare.

The Horror at Fort Hood

Jared Loughner

Acum, după mai puţin de un an şi jumătate de la omorul în masă din Fort Hood, America este zguduită de alt incident violent cu victime multiple. Jared Loughner, un tânăr în vârstă de 22 ani, a încercat să o asasineze în 8 ianuarie 2011 pe Gabrielle Giffords, deputat Democrat în Congres din partea statului Arizona. În final atentatul din Tucson s-a soldat cu 6 morţi şi 13 răniţi. Gabrielle Giffords, ţinta principală a asasinului, a supravieţuit miraculos unei împuşcături în cap de la mică distanţă şi se află internată în spital, în stare foarte gravă. Şi cu această ocazie reacţia presei, comentatorilor şi a reprezentanţilor politici şi administrativi a fost unanimă: săriţi la concluzii!

Primul concurent la săritura în concluzii a fost premiantul Nobel pentru ştiinţe economice din 2008. Paul Krugman este liberal-progresist pur sânge, iar după nici două ore de la săvârşirea atentatului din Tucson comenta în New York Times sub titlul „Conştiinţa unui liberal”:

O femeie Democrată din Congres a fost împuşcată în cap… Nu avem dovezi că motivele sunt politice, dar sunt şanse mari în acest sens. Ea a fost vizată, cu violenţă, şi cu altă ocazie. Iar pentru cei care se întreabă de ce un Democrat ‘blue dog’ [mai conservator], așadar genul capabil să colaboreze cu Republicanii, ar putea fi o ţintă, răspunsul constă în faptul că ea este un Democrat care a supravieţuit avalanşei Republicane din Arizona, în primul rând deoarece Republicanii au nominalizat drept contracandidat un activist din rândurile mişcării Tea Party. (Tatăl ei afirmă că ‘Tea Party în întregime’ îi este duşman) Şi da, ea a fost şi pe lista infamă a Sarei Palin, cea cu ţintele luate în vizor de o puşcă cu lunetă.

Chiar ieri Ezra Klein [alt comentator liberal-progresist] menţiona că opoziţia la reforma sistemului de sănătate [a lui Obama] a devenit înspăimântătoare de un timp, într-un fel care aminteşte de atmosfera care a precedat atentatul cu bombe din Oklahoma City.

Se ştie că Republicanii vor ţipa… oricând cineva face o încercare de a stabili o legătură între retorica lui Beck, Limbaugh, etc. şi violenţa la care mi-e teamă că vom asista în lunile şi anii ce vor veni. Însă atunci când creezi un climat de ură rezultă neapărat acte violente. Şi este imperios necesar ca liderii Republicani să ia atitudine împotriva celor ce răspândesc ură.

Comentariul lui Krugman este reprezentativ pentru năvala de concluzii ce a urmat, toate confecţionate după acelaşi calapod: cel puţin responsabili moral, dacă nu complici direcţi la crimă, sunt persoane specifice (Sarah Palin, Glenn Beck, Rush Limbaugh) sau organizaţii politice (partidul Republican, mişcarea Tea Party) care aparţin spectrului conservator-libertarian. Vina constă în crearea şi întreţinerea unui climat de ură în general, iar în particular manifestat prin protestul la reformele întreprinse de administraţia Obama şi de Congresul Democrat, care l-a susţinut necondiţionat pe preşedinte în primii doi ani de mandat. Sintetizată, axioma liberal-progresistă se rezumă la următoarele: opoziţia conservator-libertariană la liberalismul progresist duce la otrăvirea societăţii şi degenerează inevitabil în vărsare violentă de sânge.

Krugman emite concluzii de la distanţă, fără să cunoască absolut nimic despre făptaşul crimelor din Tucson. În numele echilibrului – aflându-se mult mai aproape de locul faptei – şeriful Clarence Dupnik (membru al partidului Democrat) emite şi el concluzii fără să cunoască nimic despre făptaş, chiar dacă datoria sa era să evite politizarea tragediei şi să se limiteze la date concrete şi certe. În calitate de reprezentant al poliţiei din Pima County (districtul unde a avut loc atacul lui Jared Loughner) Dupnik declara într-o conferinţa de presă din 8 ianuarie seara: „Furia, ura şi bigotismul din această ţară au devenit scandaloase şi din păcate Arizona a devenit un fel de capitală. Am devenit o mecca a prejudecăţilor şi bigotismului… vitriolul care se împrăştie din unele guri despre demolarea acestui guvern, retorica politică înfierbântată ar putea fi considerate drept liberă exprimare, dar nu fără consecinţe.” În aceeaşi seară reporteri şi comentatori ai CNN au dezbătut pe larg subiectul legăturii dintre Sarah Palin şi ucigaşul din Tucson, după reţeta krugmaniană: chiar dacă s-a admis faptul că nu exista nicio dovadă care să lege afirmaţiile şi activitatea Sarei Palin sau ale altor Republicani de erupția violentă a lui Jared Loughner, declaraţiile şerifului Dupnik au fost aprobate în mod implicit, iar analizele s-au concentrat pe discutarea teoriei conform căreia actul lui Loughner a fost provocat de Sarah Palin şi de retorica partidului Republican. Astfel se plimbă cercul la CNN, atunci când nu există dovezi în sprijinul axiomei liberal-progresiste.

Din editorialul New York Times publicat în 10 ianuarie:

Este facil şi eronat să atribuim actul specific al acestui nebun direct Republicanilor sau membrilor mişcării Tea Party. Dar este legitim să-i facem responsabili pe Republicani şi pe susţinătorii lor cei mai virulenţi din presă pentru erupţia de furie care a generat marea majoritate a acestor ameninţări, împingând naţiunea către o situaţie limită. Numeroşi asociaţi ai Dreptei au exploatat argumentele dezbinării, dobândind putere politică prin demonizarea imigranţilor, a celor care primesc asistenţă socială, sau a birocraţilor. Se pare că au reuşit să-i convingă pe numeroşi americani de faptul că guvernul nu este doar greşit îndrumat, ci chiar duşmanul poporului.

Vijelia a afectat cel mai puternic Arizona, pe care şeriful Clarence Dupnik din Pima County a descris-o imediat după asaltul armat drept capitala „furiei, a urii şi a bigotismului din această ţară”. Sentimenul anti-imigrație din acest stat, la care doamna Giffords s-a opus ferm, a atins punctul în care au fost declarate ilegale programele de studiu care promovează solidaritatea etnică între elevii latino.

Bloodshed and invective in Arizona

Şi de această dată, exact ca în noiembrie 2009, realitatea deviază de la linia trasată în redacţiile presei liberal-progresiste. Toate indiciile acumulate pînă acum arată că Jared Loughner nu a fost influenţat de Sarah Palin, partidul Republican sau de mişcarea Tea Party. Loughner nu este afiliat cu nicio organizaţie politică, civică, anarhistă sau suprematistă şi nici măcar nu a votat cu ocazia alegerilor parlamentare din noiembrie 2010. Toate mărturiile celor care l-au cunoscut schiţează portretul unui tânăr a cărui sănătate mentală s-a deteriorat în anii recenţi, până la căderea în psihoză schizofrenică. Alex Montanaro, care se autodescrie drept unul dintre cei mai buni prieteni, povesteşte despre interesul lui Loughner în filozofie, literatură şi teoria limbajului: „Îi plăcea să mediteze la înţelesul cuvintelor şi originea limbajului”. Loughner a cunoscut-o pe Gabrielle Giffords în 2007, cu ocazia unei întruniri cu publicul organizată de deputata Democrată. Loughner a întrebat-o „Cum ştiţi dacă cuvintele au vreun sens?” la care Giffords, după o pauză de câteva secunde, i-a răspuns în spaniolă şi nu i-a mai dat atenţie. Montanaro îşi aduce aminte că Loughner s-a simţit „insultat” de replica şi atitudinea doamnei Giffords. „Nu pot să îmi dau seama de ce Jared era atât de interesat de Giffords”, spune Montanaro, „poate doar deoarece ea era cea mai accesibilă”. Montanaro îşi aduce aminte şi de „ura faţă de guvern şi faţă de felul în care totul este sistematizat. El credea că guvernul îi controlează prea mult pe oameni.” Într-unul din clipurile video postate pe YouTube, Laughner afirmă că „guvernarea presupune controlul minţii şi spălarea creierului cetăţenilor, prin control asupra structurii limbajului [grammar, în original].”

Noam Chomsky

În 1989 lingvistul Noam Chomsky a publicat cartea Necessary Illusions: Thought Control in Democratic Societies. În această carte Chomsky susţine că una dintre preocupările majore ale guvernelor moderne constă în reprimarea dizidenţei prin control asupra limbajului, care merge până la nivel de structură gramaticală. Chomsky a reiterat această temă în diverse alte eseuri şi articole, iar discipolii săi din mediul universitar au discutat pe larg această teorie. Iluzii Necesare conţine şi o secţiune în care Chomsky inversează sensul obişnuit al cuvântului „terorist”, afirmând că adevăraţii terorişti sunt de fapt naţiunile occidentale, în special Statele Unite. Iar Jared Loughner spune, într-una din elucubraţiile postate pe YouTube: „Dacă mă numeşti terorist, atunci argumentul de a mă numi terorist este un ad-hominem. Mă numeşti un terorist. Astfel, argumentul de a mă numi terorist este ad-hominem.” Aparent o divagaţie aberantă, acest pasaj devine inteligibil din perspectiva iluzionistă: teroriste sunt doar formele de guvernare occidentală, deci a aplica eticheta de terorist unui dizident, ca Jared Loughner, echivalează cu un atac ad-hominem. New York Times i-a conferit lui Chomsky titlul de „foarte probabil, cel mai influent intelectual în viaţă”. La toate acestea se pune întrebarea: atunci care sunt şansele ca Sarah Palin şi Tea Party să fi (de)format mintea unui lingvist amator dotat cu pistol semi-automat pentru a se apăra astfel de ad-hominem?

Concluziile liberal-progresiste stau de strajă patriei şi au măsura one size fits all. Pe 1 mai 2010 jihadistul Faisal Shahzad a încercat să detoneze o bombă în piaţa Times Square din New York. Michael Bloomberg, primarul oraşului, a declarat postului tv CBS în ziua de 3 mai: „Dacă e să ghicesc… [atentatorul] este probabil autohton, o persoană dereglată mental sau cineva cu o agendă politică, cineva căruia nu îi place legea de reformă a sistemului de sănătate [ObamaCare]„. Faisal Shahzad a fost condamnat la închisoare pe viaţă în octombrie, iar printre capetele de acuzare nu s-a aflat ObamaCare.

Departamentul Naţional de Securitate (Homeland Security Department) a publicat în aprilie 2009 un raport de evaluare a surselor domestice de terorism, intitulat Rightwing Extremism: Current Economic and Political Environment Fueling Resurgence in Radicalization and Recruitment. Raportul atrage atenţia asupra faptului că cel mai grav pericol de terorism domestic în SUA se găseşte la dreapta eşichierului politic. Opoziţia la imigraţia ilegala, la practica avortului, la expansiunea puterii de stat şi faţă de administraţia Obama este apreciată drept ferment al terorismului de dreapta. Veteranii întorşi din Irak şi Afganistan prezintă un potenţial terorist ridicat, iar recesiunea economică a creat un climat propice radicalizării de dreapta a cetăţenilor. Lucrarea nu oferă dovezi sau statistici, se mulţumeşte cu o litanie propagandistică de stereotipuri stângiste. De altfel, capacitatea de predicţie a acestui document s-a dovedit remarcabilă. Atentatele majore care au urmat publicării raportului au fost săvârşite de indivizi cu nume tipice de extremişti de dreapta, precum Nidal Hasan (noiembrie 2009), Umar Farouk Abdulmutallab (decembrie 2009) și Faisal Shahzad (mai 2010). Astfel devine ușor de înţeles faptul că presa liberal-progresista s-a năpustit cu nerăbdare peste atacul din urmă cu câteva zile: Jared Loughner are în sfârşit un nume anglo-saxon, este alb şi în consecinţă trebuie să fi fost radicalizat de Sarah Palin!

Lee Harvey Oswald

Obiceiul concluziilor pregătite în avans îşi are originea în momentul asasinării președintelul J. F. Kennedy (Dallas, Texas – noiembrie 1963). La câteva ore după asasinarea lui Kennedy jurnalistul James Reston oferea acest verdict, în… New York Times: „Este foarte probabil ca istoricii, după ce vor începe evaluarea celor trei ani ai săi de preşedinţie, să fie impresionaţi de următorul lucru: eforturile lui de a-i înfrâna pe cei care au dorit să fie mai violenţi în războiul rece de afară şi pe cei care au vrut să fie mai violenţi în războiul rasial de acasă… De la începutul şi până la sfârşitul administraţiei sale el a încercat să stăvilească violenţa extremiştilor Dreptei.” Şi în acest caz realitatea a şifonat neplăcut naraţiunea propusă de presă: Lee Harvey Oswald, asasinul lui Kennedy, s-a dovedit a fi nu un extremist de Dreapta, ci un comunist. Și nu unul oarecare: înrolat la puşcaşii marini în perioada 1956-1959, Lee Harvey Oswald a fugit în URSS în 1959, a renunţat la paşaportul american şi a îmbrăţişat cu fervoare cauza comunistă.

Atunci, ca şi acum, vina este a conservatorilor, iar cadavrele sunt fundaţia pe care se înalţă certitudinile liberal-progresiste.

P.S.

Asasinarea lui Kennedy este un subiect controversat, dar în contexul de față nu are importanță cine l-a ucis în realitate, ci identificarea operată de presă imediat după asasinat.

Publicat inițial la În Linie Dreaptă pe data de 12 ianuarie 2011

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here