Categorii
Opinii

Brexit, elitism și populism

Brexit este, inițial, o eroare de calcul a unui politician ipocrit, dar consecințele depășesc cu mult cadrul țării de origine.

Partajare
  • 286
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Dăscălimea și societatea moftologică la vest de Canalul Mânecii au rămas mofluze: după nenumărate tergiversări și încercări de anulare a verdictului democratic consfințit de un referendum național, Marea Britanie a părăsit în sfârșit Uniunea Europeană.

Între timp dăscălimea și societatea moftologică la est de Canal afișează îngrijorări condescendente care împachetează un miez trufaș – „lasă că vă vine vouă roaga!” – și chicotesc amuzate pe seama paysan-ilor insulari nesofisticați și malnutriți.

Dar separarea a rezultat și într-o consecință indigestă: noul clasament al celor mai bune universități din lume cuprinde acum, pe primele 27 de locuri, cinci școli din Marea Britanie și niciuna din Uniunea Europeană. Astfel o insulă de fasolari se poate lăuda, în mod inexplicabil, cu universități mai bune decât cele de pe continentul cu fois gras și trufe.

Totuși acest Brexit – practic recucerirea independenței – se datorează mai degrabă unei erori de calcul. David Cameron, fostul prim-ministru din perioada 2010-2016, a obținut al doilea mandat în 2015 cu ocazia unei victorii în alegeri pe care presa a descris-o drept „surprinzătoare”. (Surprinzător, în lexiconul dăscălimii și al societății moftologice, este orice sistem care nu dă câștig de cauză, în mod uniform și previzibil, preferințelor acestora. De aceea democrația este un sistem politic surprinzător.)

Victoria lui Cameron s-a datorat în mare măsură promisiunii de a organiza un referendum cu răspuns clar DA sau NU pe tema ieșirii Marii Britanii din Uniunea Europeană. Chiar mai mult, Cameron a insistat ulterior asupra faptului că rezultatul va fi respectat întocmai, la literă:

Va fi decizia voastră dacă să rămânem în UE… sau dacă vom pleca: decizia voastră, a nimănui altcuiva. Nu a politicienilor. Nu a parlamentului. Nu a grupurilor de lobby. Nu a mea. Doar voi, poporul britanic veți decide.

Când vorbește poporul britanic vocea sa va fi respectată și nu va fi ignorată. Dacă votăm să plecăm, atunci vom pleca.

David Cameron, discursul de la Chatham House din 10 noiembrie 2015

În perioada de campanie Cameron s-a alăturat taberei Remain și a militat pentru rămânerea Marii Britanii în UE, apoi a sosit ziua votului. Seara a debutat promițător pentru partida dăscălimii. Mark Steyn povestește că se afla la Londra și la un moment dat a comutat pe BBC, unde Nigel Farage era pe punctul de a admite înfrângerea. Apoi a închis televizorul și s-a culcat devreme, pentru a prinde un zbor către Dublin. „M-am sculat dis-de-dimineață și am dat drumul la televizor exact în momentul când un crainic de la BBC anunța, cu o față cenușie, că britanicii au votat să reorienteze complet întreaga direcție a politicii externe britanice postbelice.”

David Cameron demisionează imediat și Theresa May preia batonul maratonului la a cărui linie de sosire urma să fie îngropat rezultatul referendumului. Demagogia lui Cameron, urmată de demisia cinică după înfrângere, se datorează unui complex de superioritate, impresiei de indestructibilitate și lipsei de imaginație. Cameron nu și-a imaginat nicio clipă că referendumul s-ar putea încheia cu alt rezultat decât cel dorit. S-a folosit fără scrupule de fraze sforăitoare și a mințit cu nerușinare, făcând promisiuni solemne pe care le-a încălcat. Onoarea ar fi trebuit să-l oblige la împlinirea voinței populare, dar obrazul dăscălimii și al societății moftologice nu tresare la acest cuvânt.

Faptul că Britania s-a întors la independență se datorează unui prim-ministru care a ales să onoreze voința populară – este vorba despre Boris Johnson – însă faptul că referendumul a fost posibil se datorează unui impostor prea sigur de sine. Greșeala referendumului decurge din slăbiciunile elitelor care se închipuie aristocrație divină (dar unde „divinitate” înseamnă sfânta treime formată din Stat-Putere-Paternalism). În prezent nu se mai poartă defilările în calești sau baluri la Versailles, în schimb ritualul numit alegeri democratice (împreună cu referendumurile) a devenit metoda timpurilor noastre de confirmare a statutului și prestanței noii aristocrații. Scopul acestui ritual, în general la fiecare patru sau cinci ani, este să câștige cine trebuie. Publicul este educat temeinic pentru asigurarea unui rezultat corect, ca să știe în avans cine sunt cei „buni” și cei „răi”. Dacă nu iese cine trebuie se repetă alegerile (la fel în cazul referendumurilor) sau în cel mai rău caz se ignoră, iar dacă nu se poate… atunci „răii” sunt terfeliți în ziar și la televizor pe toată durata mandatului. Nobila opoziție este aplaudată până la viitoarele alegeri când publicul va fi mai temeinic educat și, se speră, va înțelege că interesele sale sunt aceleași cu interesele noii aristocrații.

Iar mai recent, când câștigă cine nu trebuie, nu mai avem de-a face cu „democrația veritabilă”, ci cu „populism”. De exemplu când înșiri promisiuni, știind că le vei ignora imediat după ce ți-ai văzut sacii în căruță. Ingredientul esențial în populism nu este poporul, ci popularitarea. Este vorba despre relația cu aceia cărora le soliciți încredere. Atunci când aceasta se bazează pe dispreț, cabotinism și falsă empatie nu ești altceva decât un escroc cu numele tipărit pe un buletin de vot. David Cameron, de exemplu. Popularitatea politică obținută și întreținută prin mijloace necinstite înseamnă populism.

În centrul populismului nu se află poporul prost și ușor de dus de nas (asta dorește noua aristocrație să credeți) ci politicianul mincinos care înșeală fără scrupule, indifererent de orientarea sa ideologică. Populismul este uniform deplorabil și nociv. Numai noua aristocrație pretinde că populismul ei este nobil, iar în rest o pacoste. Nu există populism „rău” și populism „bun”, unde certificatul de autenticitate al celui bun este conferit de bifarea nevrozelor progresiste: bărbatul și femeia sunt chestii perimate și oricum interșanjabile, ne vom prăji de vii dacă nu-i lăsăm pe Greta și admiratorii ei să ne salveze, viitor de aur omenirea are atunci când totul va fi la comun și bine drămuit de sus, etc.

Sunt oare populiști Matteo Salvini, fostul prim-minstru italian, și PiS, partidul conservator de guvernământ din Polonia? Și unul și celălalt au practicat, sau încă practică, ceea ce au susținut în timpul campaniei electorale. Poți să-i detești din acest motiv, dar nu poți să-i acuzi de înșelarea sau manipularea electoratului. Pe de altă parte sunt oare populiști Emmanuel Macron, care susține o Europă de la Lisabona la Vladivostok, sau doamna cancelar Merkel, care afirmă că libertatea de exprimare este importantă și de aceea trebuie protejată prin cenzură? Preocuparea lor nu este să reprezinte vreun electorat, ci să emită directive de sus în jos. Sau să înșele, înfățișând idei proaste ca fiind dezirabile.

Dacă ai propriile convingeri despre cum să trăiești devii „populist”, dar dacă rămâi docil și dirijat de colo-colo, după instrucțiunile prețioase ale mai-bine-știutorilor, atunci ești „democrat”. Brexit a însemnat prima breșă majoră în acest model ipocrit. Valul care a rezultat și s-a răspândit apoi în lume nu mai poate fi stopat. Democrația este revendicată înapoi de oamenii de rând și sperietoarea „populistă” nu mai are efect. Se știe cine sunt adevărații manipulatori.

CORECȚIE

Matteo Salvini a fost ministru de externe, nu prim-ministru.

0
Partajare
  • 286
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Emil Borcean

De Emil Borcean

Sunt geolog prin formație universitară și programator software de profesie. Am trăit numeroși ani în Anglia, Canada și Germania. În 2007 am întemeiat patruped:bun biped:rău, unul dintre primele bloguri conservatoare de limbă română. (Titlul parafraza expresia "two legs bad, four legs good" din romanul Ferma Animalelor de George Orwell.)
În anul 2010 am înființat, împreună cu colegii de la blogul Dreapta.net, publicația conservatoare În Linie Dreaptă.
Mă consider un conservator de rând, adică al omului de rând.

4 răspunsuri la “Brexit, elitism și populism”

Daca tin bine minte – asa au procedat cu referendumul de la Lisabona. Cand nu le-a iesit ce trebuie – l-au refacut.
Cand a iesit „ce trebuie” – au urmat dorinta poporului.

Au fost PATRU, dintre care trei legate de proiectul de constituție europeană (ulterior devenit Tratatul de la Lisabona), toate ținute de două ori pentru că prima oară nu a ieșit răspunsul dorit.

Irlanda 2001, când 54% au respins tratatul de la Nisa (o revizuire a structurii instituționale a UE). Referendumul s-a ținut din nou în 2002, când 63% au votat DA.

Franța 2005, când la primul referendum 55% au spus NU noului proiect de constituție UE.
Olanda 2005, când la primul referendum 61,6% au spus NU noului proiect de constituție UE.
Irlanda 2008, când la primul referendum 53% au spus NU noului proiect de constituție UE.

Patru referendumuri repetate într-un deceniu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *