Categorii
Opinii

Certificatul de necăsătorie

Unii se plâng de „îngrădirile” pe care le impune căsătoria, de parcă ar fi un soi de sclavie. Evident, ca orice soi de sclavie, și aceasta ar fi impusă de o societate rea și retrogradă. Publicat inițial la În Linie Dreaptă pe data de 14 iunie 2009

Partajare
  • 26
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Ce urmează sînt o serie de observaţii pe marginea unei postări recente de pe blogul Oceaniei.

Ideea : „împreună până când moartea ne va despărţi” nu vi se pare oarecum exagerată acum când omul nu mai moare la vârsta de 50 de ani?

O medie de viaţă de 50 de ani era valabilă la începutul secolului 20. Practic, comparaţia dintre prezent şi perioada cînd omul murea la vîrsta de 50 de ani stabileşte un interval de un secol în care instituţia căsătoriei a continuat să existe după data ei de expirare. Se pare că, de un secol, cei căsătoriţi şi trecuţi de vîrsta de 50 de ani trec printr-o experienţă „exagerată”… evident nu la modul absolut, doar în principiu.

Ce înseamnă, de fapt, căsătoria, dincolo de implicaţiile sentimentale ale momentului? Mai merită să te căsătoreşti? Oare căsătoria nu este ceva prea definitiv, complet, şi irevocabil?

Chiar aşa, ce înseamnă? De-a lungul istoriei şi în toate civilizaţiile majore căsătoria înseamnă uniunea oficială dintre un bărbat şi o femeie, cu scopul de a face, creşte şi educa urmaşii care să le ducă spiţa mai departe. Simplu, prozaic şi desuet. Căsătoria este actul (nu în sensul de ţidulă eliberată de preot, sau primărie) de întemeiere a unei familii, iar familia este temelia pe care se clădesc clanul, comunitatea, societatea şi civilizaţia. În ce măsură merită să te căsătoreşti – iată o întrebare la care fiecare trebuie să îşi răspundă mai devreme sau mai tîrziu. Fără îndoială, atîta timp cît confortul personal – psihic şi material – şi certitudinea unei ieşiri de urgenţă accesibile primează într-o relaţie, căsătoria este o piatră de moară atîrnată de degetul inelar.

„Nu este ceva prea definitiv, complet, şi irevocabil?”
Doar atunci cînd apare ca o piatră de moară, desigur. Dar există şi un remediu simplu: nu te căsătoreşti, cu atît mai mult cît căsătoria nu este obligatorie. Zău. Ba mai mult, căsătoria nu este nici definitivă: poate fi desfăcută în orice moment. Desigur, nu cu aceeaşi detaşare cu care ai desface un nod de batistă, dar instituţional căsătoria nu este o capcană fără ieşire.

Uitându-mă astăzi în jurul meu cred că idealurile de realizare personală pe care le are fiecare au secularizat căsătoria. Căsătoria e o stare accesorie pe care, hai să recunoaştem, toţi o amânăm. Totuşi oamenii continuă să se căsătorească mai devreme sau mai târziu, arătând că normativitatea socială a căsătoriei încă se menţine. Cred însă că a dispărut ideea aceea a căsătoriei ca un fel de ancoră individuală, structură stabilă în care pasiunile şi impulsurile fiecăruia se domesticesc. Fericirea a început să depindă de un fel de emotivitate permanentă, dezlegată de reguli şi compromisuri durabile.

Idealurile de realizare personală nu secularizează nimic. Nu există o relaţie de cauzalitate între realizarea personală şi „secularizarea” căsătoriei. Ce este o „stare accesorie” şi cum se accesorizează căsătoria? Cuvinte pretenţioase fără conţinut.

Dacă majoritatea continuă să se căsătorească, în condiţiile în care a dispărut acea idee despre căsătorie iar fericirea a devenit dependentă de „emotivitate permanentă, dezlegată de reguli şi compromisuri durabile”, aceasta poate însemna una din două: fie majoritatea reuşeşte să adapteze căsătoria la noul concept al fericii (şi atunci, care-i problema), fie enunţul autoarei despre căsătorie şi fericire este doar o proiecţie personală asupra realităţii. Căsătoria şi realitatea sînt prezentate drept antagonice, dar primul caz logic posibil indică o convergenţă, în timp ce al doilea caz indică faptul că opiniile de mai sus despre căsătorie şi fericire nu sînt împărtăşite de majoritate.

Azi, când din cauza căsătoriei homosexuale asistăm la mai multe dezbateri despre funcţia actuală a căsătoriei, poate vom putea să înţelegem mai bine ce e şi în ce anume consistă căsătoria, nu prin ceea ce spun apărătorii ei ci prin ideile acelora care o resping de bună voie.

Tot ce e posibil, dar impresia lăsată de acest paragraf este infirmată de realitate. Homosexualii nu resping căsătoria, dimpotrivă. Vezi agitaţia din jurul Propunerii 8 din statul California: homosexualii vor să se căsătorească, dar majoritatea s-a opus schimbării prin lege a definiţiei tradiţionale a căsătoriei.

Dupa mine, cine vrea, e liber să se căsătorească. Dar se poate trăi în cuplu şi să faci copii chiar dacă nu te căsătoreşti. Nu văd de ce instituţia căsătoriei ar trebui protejată şi cuplurile fără acte n-ar trebui să fie la fel de protejate. Nu credeti ca relaţiile recunoscute de societatea noastră şi onorate cu toate privilegiile sunt doar cele care încătuşează, cele simbiotice, determinate economic? Cea mai generoasă, mai tandră şi mai spontană relaţie intră în şablonul general acceptat când se foloseşte de proptelele, de legalitatea, securitatea şi permanenţa general acceptate. Eu cred că azi mulţi refuză căsătoria preferând legături mai flexibile, substituind comuniunea instituţională cu iubirea.

Serios? Comuniunea instituţională exclude iubirea? Păi atunci ar fi cazul să formalizăm această axiomă. Ofiţerul de stare civilă poate rezolva prompt confuzia din capul cuplurilor aspirante la comuniune instituţională:

— Vă iubiţi?
— Da.
— Atunci îmi pare rău. Aici oficiem numai căsătorii. Pentru iubire aveţi la dispoziţie legături mai flexibile, descrise în această broşură eliberată de Ministerul Protecţiei Iubirii. După ce vă decideţi mergeţi la ofiţerul de stare civilă alternativă, unde puteţi obţine certificatul oficial de necăsătorie.

Sînt două nivele de discuţie: căsătoria ca opţiune şi experienţă personală şi căsătoria ca instituţie socială.

„Dupa mine, cine vrea, e liber să se căsătorească. Dar se poate trăi în cuplu şi să faci copii chiar dacă nu te căsătoreşti.”

Absolut. Merită menţionat şi reversul: oricine e liber să nu se căsătorească, sau să divorţeze. Accentuez acest lucru deoarece afirmaţia generalizatoare „[căsătoria] încătuşează” este ridicolă. Cine se simte încătuşat fie nu se căsătoreşte, fie iese din căsătorie. Nu există nimic inerent în căsătorie, ca instituţie, care să încătuşeze. Cînd baţi un cui şi îţi dai cu ciocanul peste degete, nu ciocanul e de vină.

Însă pentru autoare nu este de ajuns faptul că e liberă să adopte orice aranjament de viaţă în comun cu un partener. Devalorizarea căsătoriei trebuie înfăptuită şi la nivel instituţional:

Nu văd de ce instituţia căsătoriei ar trebui protejată şi cuplurile fără acte n-ar trebui să fie la fel de protejate. Nu credeti ca relaţiile recunoscute de societatea noastră şi onorate cu toate privilegiile sunt doar cele care încătuşează, cele simbiotice, determinate economic?

Este vorba despre o devalorizare indirectă, prin relativizare. Dar să răspund la nedumerirea exprimată mai sus. Instituţia căsătoriei are un loc privilegiat în societate deoarece premiza ei este acel „pînă cînd moartea ne va despărţi”. Nu este o premiză abstractă; e cît se poate de explicită şi cunoscută celor care se căsătoresc. Aceştia îşi asumă o povară, un risc şi o responsabilitate mai mari decît cei care preferă „legături mai flexibile”. A încerca să realizezi o familie care să dureze o viaţă presupune efort, compromis, altruism, sacrificiu şi încăpăţînare. Uneori nu iese. Dar toţi cei care încearcă serios acest lucru pun la bătaie întreaga lor fiinţă. Acesta e unul din motivele datorită căruia căsătoria are un loc privilegiat. Cine doreşte „relaţii flexibile” şi caută o fericire „dezlegată de reguli şi compromisuri durabile” e binevenit să urmeze orice cale alternativă. Ba mai mult, are parte şi de urările de succes ale celorlalţi. A te bate însă şi cu pumnul in piept în căutare de recunoştinţă şi recompensă… scuze, dar pînă aici. Un angajament pe viaţă (chiar dacă eşuat pe parcurs) cîntăreşte mai greu decît emotivitatea permanentă şi relaţiile flexibile.

Ar mai fi ceva care deosebeşte instituţia căsătoriei de alte forme de convieţuire. Căsătoria permite întemeierea unei familii tradiţionale, iar aceasta reprezinta cel mai bun mediu pentru dezvoltarea unui copil. Mă refer în general, evident. Două studii din Canada vin în sprijinul a ceea ce empiric se ştie demult:

Why marriage matters – articol din ziarul Ottawa Citizen
Private Choices, Public Costs – How failing families cost us all – primul studiu

Cohabitation not equal to marriage Vanier study reports – sumar al celui de-al doilea studiu
Cohabitation and Marriage: How Are They Related? – al doilea studiu

Copiii o duc mult mai bine, din toate punctele de vedere, atunci când trăiesc cu cei doi părinți biologici – cu condiția ca aceștia să fie în mod rezonabil afectivi și grijulii și să nu se angajeze în abuz și conflict conjugal de față cu copiii lor (Amato, 2004).

În afară de aceasta, chiar și atunci când părinții nu consideră căsătoria lor drept cea mai fericită, copiii pot în continuare să beneficieze de ea. Ceea ce este important pentru copii, mai presus de toate, este îngrijirea pe care o primesc de la părinții lor – nu faptul că aceștia se iubesc nebunește unul pe celălalt. Acesta din urmă este o perspectivă a adulților!

În măsura în care instituția căsătoriei contribuie la stabilitatea emoțională și bunăstarea generală a adulților și a copiilor, ea devine o instituție foarte funcțională pentru societate. Ea produce un capital social considerabil și servește ca o agenție de control social (Laub et al., 1998). Copiii din familii căsătorite cu doi părinți dobândesc mai mult capital uman (Coleman, 1988): în medie, aceștia renunță la școală prematur mai rar, primesc mai multă educație și sunt mai puțin dependenți de ajutoare sociale decât copiii cu un singur părinte rezident sau un părinte coabitant (McLoyd, 1998). Este mai puțin probabil ca aceștia să devină infractori delincvenți la maturitate, față de copiii cu părinți singuri sau care coabitează. Ulterior, ei contribuie mai mult la impozite decât copiii care nu sunt crescuți în contextul căsătoriei dintre părinți.

Un cuplu căsătorit este o ca o mică și cuprinzătoare agenție de sănătate și bunăstare, operată de voluntari. Căsătoria scade costurile de îngrijire a sănătății, cheltuielile pentru ajutor social și cele de întreținere a poliției și instituțiilor penale. Reduce costurile legate de abuzul de alcool, de dependența de droguri și de bolile venerice. Mai târziu în viață căsătoria previne spitalizarea multor persoane în vârstă care suferă de dizabilități mentale și fizice grave, deoarece acestea sunt îngrijite de soții lor, în special de soțiile lor. Mai mult de atât, deoarece indivizii căsătoriți care au copii investesc social în vecinătatea rezidenței lor și în școli, ei contribuie la stabilitatea și îmbunătățirea zonelor în care locuiesc și a sistemului educațional. (Ambert, 2001:139).

În concluzie rugămintea mea este următoarea: fiecare să trăiască după cum îl taie capul, dar nu distrugeţi instituţia căsătoriei.

E pentru copii.

Publicat inițial la În Linie Dreaptă pe data de 14 iunie 2009

0
Partajare
  • 26
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Emil Borcean

De Emil Borcean

Sunt geolog prin formație universitară și programator software de profesie. Am trăit numeroși ani în Anglia, Canada și Germania. În 2007 am întemeiat patruped:bun biped:rău, unul dintre primele bloguri conservatoare de limbă română. (Titlul parafraza expresia "two legs bad, four legs good" din romanul Ferma Animalelor de George Orwell.)
În anul 2010 am înființat, împreună cu colegii de la blogul Dreapta.net, publicația conservatoare În Linie Dreaptă.
Mă consider un conservator de rând, adică al omului de rând.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *