Categorii
Opinii

Pandemia imbecilității – „Privilegiul de a fi alb”

S-a extins prea mult un putregai ideologic care sufocă normalitatea și firescul, astfel încât a devenit un afront intolerabil să fredonezi (nu neapărat să strigi sus și tare) „Sunt întreg la minte și mândru de asta”.

Partajare
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

„Viețile negrilor contează!”. Bineînțeles contează dar, dacă îndrăznești să adaugi că de fapt toate viețile contează, atunci începi să duhnești a rasism. Sau așa cum a nuanțat o tânără cu pancartă, în drum spre o demonstrație BLM din Australia, întrebată de un reporter dacă subscrie la ideea că toate viețile contează: „Da, dar nu acum!”. Apoi s-a urcat în tren și reporterul nu a mai avut timp să întrebe până când. Până la următoarea urgență, putem presupune. Iar mâine, cine știe? Ni se va comunica la momentul potrivit. Ieri adunările în public erau interzise pe motiv de virus, azi adunările în public sunt cușer… dar numai pentru o cauză corectă. În acest sens s-au exprimat aprobator 1200 de specialiști americani, care cer ca demonstrațiile de protest și vandalismele să nu fie oprite sub pretext de pericol de infecție. „Noi dorim să prezentăm o narațiune care prioritizează opoziția la rasism ca fiind vitală pentru sănătatea publică” sau, altfel spus, narațiunea apără sănătatea.

Prioritatea de moment e clară și dacă nu știi cum să arăți (cât de mult contează viețile negrilor) atunci te îndrumă organele ajutătoare. În primul rând trebuie nimicit privilegiul de a fi alb. În trecut se proceda un pic diferit, bunăoară privilegiații identificați drept burghezi sau moșieri erau nimiciți cât se poate de concret și definitiv, dar educația de mase s-a umanizat între timp. A devenit un manual de auto-ajutorare și îți poți administra singur tratamentul de corecție.

Poți să începi cu dezinsecția bibliotecii. Nu îți dai seama, dar în timp s-au insinuat pe rafturi volume nocive și hegemonice. „Decolonizarea bibliotecii este, în esență, o modalitate de a rezista în mod activ și de a înlătura ideile colonialiste din narațiuni, povestiri și din literatură care au saturat psihicul american atât de mult timp”. Așadar verificați cărțile americane din bibliotecă. Nu doriți să mai fiți saturați în mod perfid. Recomandarea o face National Public Radio, radioul public din SUA, unde nevoile publicului sunt bine cunoscute și judicios îndrumate.

Puteți să faceți ordine și printre rude și prieteni. La New York Times se pune problema ce rost mai are să ții legătura cu unii sau alții dacă nu se angajează să ia măsuri concrete de susținere a negrilor. În articolul intitulat „Nu am nevoie de mesaje de afecțiune din partea prietenilor mei albi” autorul, care este negru, se arată exasperat de mesajele de sprijin primite din partea cunoscuților și prietenilor albi. I se par insuficiente. Acum e nevoie de îndepărtarea celor molâi: „Spuneți rudelor și celor dragi că nu îi veți mai vizita, sau răspunde la telefon, până când nu vor lua acțiuni semnificative de susținere a vieților negre, fie mergând la proteste sau prin contribuții financiare.” Și argumentul imbatabil: „…voi insistați că mă iubiți, iar dragostea cere sacrificii.” Autorul nu face un apel bazat pe empatie sau rațiune, sare direct la șantaj sentimental. Aici realizezi că ți se cere supunere totală, ca într-o sectă; la fel cum biserica Scientologică le cere membrilor izolare de restul lumii, inclusiv de familie. Mai mult, cultiștii care nu se distanțează de rudele și prietenii sceptici, sau critici față de scientologie, sunt denunțați.

La Washington Post se agită furcile împotriva filmelor și serialelor de televiziune cu polițiști. Poate vă mai aduceți aminte de Kojak, Columbo, Law & Order, Străzile din San Francisco, sau French Connection. Ei bine, puneți-vă pofta în cui. A fost emis noul consemn pe unitate, cu ordinul „Opriți difuzarea tuturor filmelor și serialelor polițiste. Acum”.

Hollywoodul a colaborat timp de un secol cu departamentele de poliție și le-a scos basma curată spunând povești cu împușcături și valorificând un stil de a face poliție bazat pe eroul de acțiune, în defavoarea muncii mai grele și mai puțin dramatice de a construi relații cu comunitățile pe care polițiștii ar trebui să le servească și protejeze. Există un motiv pentru aceasta, dincolo de o serie de filoane reacționare care se ascund sub un liberalism de suprafață.

Să zicem că scenariștii se angajează să nu mai exagereze prestația poliției. Publicul ar trebui să fie învățat să vizioneze, de exemplu, o versiune a serialului „Special Victims Unit” unde polițiștii rezolvă doar 33,4% din cazurile de viol, sau să accepte faptul că niciun suspect nu este arestat în aproape 40% din cazurile de omor premeditat, sau din imprudență. Dacă narațiunea s-ar concentra pe infracțiuni mai puțin dramatice, dar mai frecvente, precum spargerile de domicilii și furtul de autovehicule, atunci miza s-ar micșora – împreună cu rata de cazuri rezolvate [în filme].

Nici revista Cinema, înființată în 1963 de Consiliul Culturii și Educației Socialiste din Republica Populară Română, nu ar fi putut grăi mai elocvent.

La CNN a fost chemat un educator antirasist, să vorbească despre măsuri profilactice de prevenire a privilegiului de a fi alb la copii. Invitatul a recomandat părinților să nu-și mai cocoloșească odraslele în ideea că merită o „copilărie nevinovată”, ci în schimb să le instile un sentiment de vinovăție, deoarece s-au născut albi și astfel au moștenit un privilegiu discriminatoriu. „Cred că este important ca părinții albi să păstreze în centrul minții faptul că fiilor și fiicelor de negri din această țară nu li se permite să fie fericiți și să se bucure de copilărie și că ei trăiesc în frica de a fi uciși de poliție, sau marginalizați în alt fel. De aceea nici copiii noștri nu merită inocență.” Numai îndoctrinarea de mic îl poate tămădui pe copilul alb de păcatul său originar: acela că s-a născut cu o culoare vinovată din oficiu.

De altfel această metodă de vindecare, de la o vârstă timpurie, se practică deja. O școală de elită din Manhattan – Bank Street School for Children – a instituit în urmă cu câțiva ani un program de „diversitate rasială” (de fapt segregare) în cadrul căruia copiii albi și negri sunt separați și învățați ceea ce li se cuvine. Grupa albă învață să-i fie rușine de privilegiul de a fi alb, i se elevează simțul de detecție al practicilor de discriminare albă și află cum să pună sub semnul întrebării noțiuni învechite precum „normal”, „bine”, sau „american”. Grupa neagră este tratată astfel încât să se simtă „îmbrățișată”, află cum să „exploreze riscuri”, sau cum să vorbească despre „experiența de viață a unui copil de culoare”. La sfârșit de oră copiii negri primesc dulciuri, iar cei albi se întorc acasă speriați și dezgustați de ei înșiși. Programul este dirijat de Anshu Wahi, șefa catedrei de diversitate în școală, care este convinsă că până și bebelușii pot etala semne de rasism. Părinții s-au plâns de faptul că programul îi forțează pe copiii albi să se simtă vinovați de actele de rasism comise de alții, dar Wahi crede că aceasta e singura modalitate de eliminare a rasismului instituțional din SUA.

Bineînțeles că nici studenții de la universitate nu sunt feriți de ispita privilegiului nemeritat. Rochelle Gutierrez, cadru didactic la universitatea din Illinois, a publicat în 2017 o antologie de texte pentru profesorii de matematică, în care le atrage atenția asupra „intrigilor politice pe care matematica le aduce” în societate. „Însăși matematica funcționează ca Albiciune, pe numeroase paliere. Cine este creditat pentru practica și dezvoltarea matematicii, cine este capabil de matematică și este văzut ca parte a comunității matematice este în general perceput ca Alb.” Gutierrez se îngrijorează și de faptul că algebra și geometria perpetuează privilegiul alb, deoarece „programa de învățământ accentuează termeni precum teorema lui Pitagora și constanta Pi, perpetuând o percepție conform căreia matematica a fost dezvoltată în mare parte de greci și alți europeni.” Plus faptul că felul în care funcționează economia pune preț pe aptitudinile matematice, astfel generând o formă de privilegiu nemeritat pentru profesorii de matematică, dintre care un număr disproporționat de mare sunt albi.

Mai rezistați? Va trebui. Acestea nu sunt decât câteva exemple de imbecilitate și spălare pe creier, iar intensitatea asaltului asupra rațiunii și decenței va crește. Melodia de succes din 1968 a lui James Brown s-a intitulat „Strigă sus și tare: sunt negru și mândru de asta”. Avea motive întemeiate, la fel ca alți negri americani din acea vreme. Însă au trecut mulți ani de atunci și s-au schimbat multe. S-a extins prea mult un putregai ideologic care sufocă normalitatea și firescul, astfel încât a devenit un afront intolerabil să fredonezi (nu neapărat să strigi sus și tare) „Sunt întreg la minte și mândru de asta”. Dar simțul realității, onestitatea și un minim de inteligență nu au culoare. Pot fi dobândite de oricine, cu discernământ și efortul de a nu cădea în ispita învinovățirii altora, din principiu, pentru propriile limitări și nereușite. Culoarea pielii nu înseamnă destin iremediabil.

7+
Partajare
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Emil Borcean

De Emil Borcean

Sunt geolog prin formație universitară și programator software de profesie. Am trăit numeroși ani în Anglia, Canada și Germania. În 2007 am întemeiat patruped:bun biped:rău, unul dintre primele bloguri conservatoare de limbă română. (Titlul parafraza expresia "two legs bad, four legs good" din romanul Ferma Animalelor de George Orwell.)
În anul 2010 am înființat, împreună cu colegii de la blogul Dreapta.net, publicația conservatoare În Linie Dreaptă.
Mă consider un conservator de rând, adică al omului de rând.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *