Categorii
Traduceri

Ecouri din ’68

O retrospectivă a celui mai influent an al deceniului 1960. Se pot desluși laitmotive care se repetă cu ocazia tulburărilor americane din prezent.
Publicat inițial la În Linie Dreaptă pe datele de 8 și 14 aprilie 2008

Partajare
  • 179
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Observațiile și mărturiile prezentate în continuare provin din 2008, când se împlineau 40 de ani de la anul definitoriu pentru deceniul șaizeci. A trecut și aniversarea de 50 de ani, dar momentul actual este cel mai potrivit pentru o aducere aminte. SUA este din nou cuprinsă de proteste, răzmerițe și convulsii sociale. Acum, ca și atunci, tinerii sunt în centrul evenimentelor. Acești tineri sunt nepoții tinerilor din ’68. Ecoul acelor vremuri răzbate până în prezent.

1968-2008. Au trecut 40 de ani de la momentul culminant al deceniului şase. A fost deceniul pivot al secolului trecut, în special raportat la prezent. Toate fenomenele mainstream de azi au început să capete amploare atunci. La începutul anilor ‘60 nu exista o naţiune palestiniană. Erau iordanieni, sirieni, egipteni sau pur şi simplu arabi. La sfîrşitul deceniului ficţiunea palestiniană se întrupase complet. La început Franţa era pro-Israel şi America oscila între neutralitate şi suspiciune. La sfîrşit rolurile erau inversate. La început America se bucura din plin de respectul Europei recunoscătoare pentru eliberarea de sub nazism. La sfîrşit sentimentul antiamerican devenise larg răspîndit, datorită războiului din Vietnam. Şi strîns legat de acesta, la început stîngismul era o formă de onanism elitistă, circumscrisă mediilor academice şi jurnalistice. Către sfîrşit tineretul studios îl adoptase cu entuziasm şi în acord cu excesele vremii şi ajunsese să venereze manualul celui mai prolific ucigaș al secolului — cărticica roşie a lui Mao. A fost un timp în care s-a revărsat o enormă cantitate de talent creator în muzică, arte plastice, film şi literatură. A fost un timp al candorii, al naivităţii, al lui „fii tu însuţi” dus în extrem, pînă la nirvana auto-negării. A fost timpul care a inaugurat ideea că prostia e scuzabilă, chiar chic, cu condiţia să fie motivată de intenţii bune.

Din acea perioadă provine materialul din care e croit prezentul. Înainte de multiculturalism au fost politicile identitare, înainte de antiglobalizare a fost anticapitalism, iar înainte de religia căldurii globale a fost apocalipsa răcirii globale. Pe de altă parte, înainte de antiamericanism a fost tot antiamericanism. Dar, mai ales, înainte de ingineria socială perfecţionată de Uniunea Europeană şi ONU a fost abandonul unei generaţii. Cea mai prosperă şi liberă perioadă imediat următoare celui de-al doilea război mondial a produs și cea mai narcisistă generaţie.

Unul dintre cele mai ciudate şi persistente mituri este că tineretul deceniului şase a transformat America spre binele ei. Însă, dincolo de sprijinul admirabil acordat de tinerii cu flori în păr mişcării pentru drepturi civile, ce altceva a mai realizat tineretul acelui deceniu? Pentru un deceniu al cărui titlu de glorie era nonconformismul, anii ’60 au fost o perioadă deprimant de conformistă. Singura deosebire faţă de conformismul vieţii obişnuite a constat în obsesia nonconformismului, care a atins proporţii de nevroză socială. Despre acest aspect e vorba în amintirile următoare, despre inaugurarea credinței că tinerețea valorează mai mult decât experiența și despre natura totalitară a idealismului de mase.

icon-circle-o  icon-circle-o  icon-circle-o

1968 – Revoluţia falsă
Protest al studenților din Paris, mai 1968

În urmă cu 40 de ani, cînd studenţii rebeli s-au dezlănţuit în toată Europa de Vest, paralizînd Franţa, minirevoluţia lor lăsa o impresie de falsitate. Retorica înălţătoare părea a fi mai degrabă alimentată de ura faţă de părinţi şi profesori decît de proiecte pentru viitor. Studenţii americani, înfuriaţi pe războiul din Vietnam şi dedicaţi scoaterii din funcţie a preşedintelui Lyndon Johnson, i-au inspirat pe cei europeni. Cu toate că îi detestau fățiș, tinerii socialişti europeni i-au imitat pe americani, începînd cu un Congres Vietnamez organizat la Berlin în februarie, unde studenţii s-au înscris pentru a denunţa guvernul SUA.

Cînd revolta s-a întins pînă în Marea Britanie, am văzut versiunea ei locală de aproape. Studenţii au luat în stăpînire Hornsey College of Art din Londra, denunţînd educaţia burgheză. Ajuns acolo pentru a realiza un documentar CBC [postul naţional de televiziune canadian, n.trad.], i-am descoperit bucurîndu-se de cea mai fastă perioadă din viaţa lor. Se jucau de-a facultatea, fălindu-se că au eliberat toaletele. Îmi amintesc perfect de un purtător de cuvînt care spunea că acţiunea lor era o pregătire excelentă pentru cariera sa plănuită în domeniul relaţiilor publice. Autorităţile au reluat controlul clădirilor colegiului după ce studenţii s-au dus acasă pentru vacanţa de vară.

Şi totuşi unii europeni îşi aduc aminte de 1968 ca de un moment strălucitor, anul emblematic al generaţiei lor. Cineva care nu împărtăşeşte o astfel de amintire este Gotz Aly, istoric şi jurnalist german care şi-a expus opiniile într-o carte, Our Struggle: 1968 – A Look Back în Vexation. În 1968, cu ocazia unui marş în Berlin, el a purtat o placartă cu Mao. „Toţi eram maoişti”, recunoaşte astăzi. În prezent crede că antiamericanismul exprimat atunci de tinerii rebeli germani era o eschivare elaborată: „Evitau să confrunte crimele naziste comise de părinţii lor şi căutau în schimb ucigaşi în masă la Washington.”

În 1968 au avut loc evenimente cu adevărat îngrozitoare. Asasinii i-au omorît pe Martin Luther King Jr. şi Robert Kennedy. Sovieticii au înăbuşit cu 5000 de tancuri încercarea de democraţie din Cehoslovacia. Mao Ţe Dun, în continuarea oribilei Revoluţii Culturale, a făcut public planul de re-educare forţată a intelectualităţii chineze în lagăre de muncă agricolă. Poliţia şi insurgenţii au dus lupte crîncene pe străzile oraşului Chicago, cu ocazia convenţiei partidului Democrat din acel an, cînd Democraţii l-au ales pe Hubert Humphrey drept candidat prezidenţial pentru ca apoi să piardă alegerile în faţa lui Richard Nixon. Pierre Trudeau în Canada, favoritul tinerilor, a devenit prim-ministru în urma unei convenţii Liberale entuziaste şi foarte groovy.

Toată atenţia se îndrepta asupra tinerilor deoarece erau foarte zgomotoşi, insolenţi şi numeroşi. Jurnaliştii se străduiau să explice „ce spun copiii”. Studenţii manipulau ştirile de televiziune cu fiecare ocazie cînd reuşeau să acapareze controlul asupra clădirilor publice, sau de învăţămînt superior. Toate protestele erau împotriva instituţiilor din Vest, nici unul nu îi viza pe Mao sau pe sovietici. Se părea că o întreagă generaţie devenise politică. Nimeni n-ar fi ghicit că acei tineri îşi vor pierde ideologia la fel de repede cum o adoptaseră.

Atît cît a durat, rebeliunea a dat pe alocuri senzaţia unui film, iar în Franţa a fost chiar declanşată în parte datorită iubitorilor de cinema. Răscoala din mai, de departe cea mai mare demonstraţie europeană, a început după ce ministrul francez al culturii, Andre Malraux, revoluţionar şi el în alt moment istoric, l-a demis pe Henri Langlois din funcţia de preşedinte al Cinematecii Franceze, motivînd incompetenţă administrativă. Admiratorii lui Langlois, inclusiv Francois Truffaut, cel mai popular dintre tinerii cineaşti ai vremii, au fost însoţiţi de mii de studenţi cu ocazia protestelor publice la această decizie. Malraux a cedat ulterior, dar numai după ce demonstraţiile au luat amploare în mai multe oraşe şi apoi la nivel naţional. Noi revendicări s-au adăugat nemulţumirilor iniţiale odată ce sindicatele s-au alăturat protestelor şi, în final, toată lumea a fost de acord că ticălosul cel mai mare era Charles de Gaulle. În jur de 800.000 de muncitori şi studenţi au mărşăluit prin Paris scandînd „De Gaulle asasinul”. Unii, probabil amintindu-şi filme despre 1789, au desprins pietre cubice din pavaj ca să le arunce în poliţie. O greva naţională a paralizat tansportul feroviar şi aerian.

În Canada noi ofeream un bun-sosit călduros pentru dezertorii americani. Editura House of Anansi publicase un Manual al emigranților de vîrsta înrolării pentru Canada, editat de Mark Satin, un fugar de 21 de ani din Wichita Falls, Texas. Şase ediţii s-au vîndut în 65.000 de exemplare. Emigranţii potenţiali erau informaţi că „Nu părăsiţi civilizaţia cînd treceţi graniţa… Canada e un loc plăcut.”

După ce 1968 s-a sfîrşit şi lucrurile s-au mai calmat multe din cele petrecute în acel an au părut stupide, un exerciţiu de auto-gratulare în masă. Săptămîna trecută Tom Stoppard, dramaturgul de origine cehă, a declarat că 1968 nu i-a plăcut prea mult la vremea respectivă (avea 31 de ani) şi că îl găseşte jenant şi respingător în retrospectivă. „Am iubit muzica şi stilul vestimentar, dar nu m-am putut lipi de dialog: un argou reducţionist de tovarăşe şi înţelepciune fictivă derivată din proasta înţelegere a religiilor estice”. Sunt cuvinte similare cu cele vorbite de un personaj din piesa sa Rock’n’Roll, care are drept punct de pornire anul 1968. Articolul său recent din The Sunday Times are titlul „Anul rebelului pozeur”. Mi se pare cît se poate de nimerit.

Robert Fulford (autor canadian)

În original icon-caret-right 1968 – The Bogus Revolution — National Post, 29 martie 2008

Scrutînd anii şaizeci din perspectiva celor peste şaizeci de ani ai mei
San Francisco, Summer of Love

Cu toate că mă ruşinez pentru faptul că am fost un Democrat timp de atîţia ani, mă mîndresc cu faptul că atunci cînd aveam 20 de ani am considerat anii şaizeci drept cel mai calp deceniu de istorie americană.

Întrucît m-am născut în 1940, am studiat la UCLA (University of California, Los Angeles, n.trad.) timp de cîţiva ani în acea vreme şi am putut să-i observ panoramic pe colegii mei din perioada studenţiei. Nu a fost o privelişte plăcută.

Extaz

Tot ceea ce face din acea perioadă o sursă de nostalgie pentru foarte mulţi de vîrsta mea — neîncetatele cîntece folk, cămăşile şi bluzele vopsite de mînă, ochelarii cu rame largi, pipele cu narcotice, punctele de vedere anti-establishment infantile care au permeat adînc cultura populară — m-a făcut să casc de plictiseală la vremea respectivă.

Tinerii au fost de partea mişcării pentru drepturi civile, însă la atît s-au mărginit isprăvile lor bune. Campania antirăzboi a fost o şaradă, avînd mai puţin de a face cu pacifismul, cît cu lipsa de curaj şi disciplină. Recrutarea obligatorie era încă în efect şi frica, nu principiile morale, a fost aceea care i-a determinat pe tineri să fugă în Canada sau să-şi ardă buletinul de înrolare militară.

Cei care au făcut parte din explozia de nou-născuţi de după cel de-al doilea război mondial au fost membrii celei mai cocoloşite generaţii americane. De la naştere au fost trataţi regeşte, privilegiaţi şi răsfăţaţi, nu datorită unor calităţi sau realizări speciale, ci pur şi simplu pentru că existau şi erau micuţii iubiţi de părinţii lor.

Nimeni nu ar fi trebuit să fie surprins că, pe măsură ce s-au maturizat, acei copii s-au transformat într-o religie de sine stătătoare. Trinitatea lor nu prea sfîntă era formată din sex, droguri şi rock ‘n’ roll. Nu am reuşit niciodată să înţeleg cum putea acest lucru să le confere un statut special. Însă zeii nu au nici o obligaţie să dea socoteală.

Amerika devorându-și copiii – afiș de epocă

Maxima lor preferată, aceea postulînd că nimeni peste 30 de ani nu este demn de încredere, nu a fost doar o lozincă prostească. A devenit un ordin de zi nu numai pentru cei sub 30, dar şi pentru cei mai vîrstnici. Cei sub 30 au ajuns să dea verdicte nu numai despre războaie, dar şi despre filme, muzică, emisiuni TV, cărţi şi politicieni. Devenise sarcina copiiilor să confere echivalentul unei parafe aprobatoare de bună purtare.

Faptul că nu se pricepeau la nimic în mod special şi nici nu erau deschişi la minte în afară de, bineînţeles, sex, droguri şi rock ‘n’ roll, a contribuit la sporirea aurei lor mistice. Spre deosebire de adulţi, zicea un raţionament la modă, tinerii nu îşi trădaseră idealurile. Acest gen de rahat era complet detestabil, cu atît mai mult cu cît pînă şi o mare parte dintre adulţi îl asimilase. Şi pentru că le lipsea simţul umorului, solemnitatea lor a fost luată drept sinceritate.

De atunci mi s-a părut neliniştitor faptul că, pentru prima oară în istoria omenirii, tinerii refuzau să se maturizeze. Chiar mai rău, la fel erau şi adulţii. În consecinţă, nu era dificil să simpatizezi dispreţul tinerilor faţă de adulţi, dacă nu ar fi dus în mod inevitabil la dispreţul faţă de America. În inimile lor a dus şi la o slăbiciune pentru toţi duşmanii naţiunii noastre care, la timpul respectiv, includeau ticăloşi notorii precum Viet Cong, Mao, Che Guevara, Ciu En-Lai şi Fidel Castro.

Minciunile la modă erau aşa de evidente încît nu îmi puteam imagina cum de atîţia oameni se complăceau în autoînşelăciune. De exemplu toată lumea trăncănea despre individualism. Însă majoritatea celor care trăncăneau se îmbrăcau identic, ascultau aceeaşi muzică, se duceau la aceleaşi filme şi debitau aceleaşi clişee. Mai mult individualism putea fi reperat într-o turmă de oi.

Probabil că cea mai gogonată minciună instigată în acel timp a fost ceva numit Mişcarea Exprimării Libere. Era parcă desprinsă direct din romanul „1984” al lui George Orwell. Numai titulatura l-ar fi făcut pe Big Brother să zîmbească compătimitor. Mişcarea, răspîndintă prin mai toate centrele universitare americane, de la UC Berkeley pînă la Columbia, era formată din studenţi radicali şefi peste secretariate şi săli de clasă şi făcînd tot le stătea în putinţă că să îi reducă la tăcere pe profesorii şi administratorii care nu erau de acord cu dogma lor fascistă. Ciudat cît de puţin s-au schimbat lucrurile de-a lungul anilor.

Astăzi, copiii şi nepoţii acelor „copii ai florilor” sînt şi ei în favoarea libertăţii cuvîntului, dar numai atîta timp cît cei care iau cuvîntul împărtăşesc ideile lor politice şi au aceleaşi prejudecăţi.

Întrucît acelor radicali idioţi le lipseau atît experienţa cititului cît şi orice urmă de percepţie de sine, ei nu au înţeles cît de mult se asemănau cu personajele totalitare gindite de Orwell. Cînd, în „Ferma Animalelor”, ticălosul dictator porcin Napoleon, portretizîndu-l pe Stalin, schimbă strigătul de luptă al revoluţiei animalelor din „toate animalele sînt egale” în „toate animalele sînt egale, dar unele sînt mai egale decît altele”, Orwell avea în vedere oligarhia sovietică.

Din nefericire a rezumat cu acurateţe şi gîndurile şi faptele tinerelor porcine americane din anii şaizeci.

Burt Prelutsky (autor american)


În original icon-caret-right Viewing the 1960s From My 60s

icon-circle-o  icon-circle-o  icon-circle-o

Solemnitatea platitudinilor care au garnisit din plin anii ’60, la care face referire şi Burt Prelutsky, s-a transformat adesea în pompozitate agresivă. În cea mai bună comedie a acelui deceniu — The Producers (1968) — există o scenă antologică în care potenţialul hilar al acestei pompozităţi este pe deplin exploatat. O mică introducere la film, pentru o mai bună înţelegere.

Max Bialystock şi Leo Bloom sînt personajele principale, care la începutul filmului descoperă o modalitate ingenioasă de a se îmbogăţi, prin montarea unei piese de teatru garantate să devină un fiasco imediat după premieră. Pentru a fi absolut siguri că producţia lor teatrală va fi un dezastru total, cei doi aleg cea mai proastă piesă posibilă — Springtime for Hitler, al cărei autor este un monomaniac obsedat de Hitler — şi pe cel mai netalentat regizor care să o pună în scenă. În acest moment al filmului Bialystock, Bloom, autorul şi regizorul audiază candidaţi pentru rolul principal, cel al lui Hitler. Niciunul nu se dovedeşte a fi suficient de inept, însă în finalul audiţiei îşi face apariţia pe scenă… I’m Lorenzo St. DuBois, baby, but my friends call me LSD.

Scena „Love Power” din filmul The Producers (1968)

Clipul următor sintetizează scenele din film dedicate premierei piesei Springtime for Hitler. Am văzut filmul de cîteva ori şi m-a făcut să rîd cu poftă de fiecare dată, însă acum observ o coincidenţă interesantă. E vorba despre o alegere de scenariu. Lorenzo St. Dubois este genial ales ca tipologie umană în rolul lui Hitler. Vanitatea şi megalomania din substratul clişeelor „revoluţiei” şaizeciste se potrivesc perfect cu aceleaşi calităţi ale figurii istorice complet lipsite de umor pe care Lorenzo St. Dubois o interpretează în piesa de teatru imaginată de film. Fixaţiile şi argoul şaizecist aruncă în aer orice pretenţie de sobrietate şi profunzime a personajului istoric real numit Hitler. Împăratul apare gol-goluţ şi la adevărata lui dimensiune ridicolă. Însă nu cred că autorii filmului au bănuit, la timpul respectiv, că metoda lor serioasă de a genera comedie funcţionează perfect şi în sens invers. Asocierea lui Hitler cu un personaj tipic pentru deceniul şase scoate la iveală instinctul totalitar al pretenţiilor eliberatorare şi progresiste ale acelei perioade. Nu uitați care erau modelele de lideri politici: Che Guevara, Castro, Mao, Ciu En-Lai.

Scena premierei pe Broadway – Germany was having trouble, what a sad, sad story
Needed a new leader to restore its former glory
Where, Oh where was he? Where could that man be?
We looked around and then we found
The man for you and me
And now it’s..

1+
Partajare
  • 179
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Emil Borcean

De Emil Borcean

Sunt geolog prin formație universitară și programator software de profesie. Am trăit numeroși ani în Anglia, Canada și Germania. În 2007 am întemeiat patruped:bun biped:rău, unul dintre primele bloguri conservatoare de limbă română. (Titlul parafraza expresia "two legs bad, four legs good" din romanul Ferma Animalelor de George Orwell.)
În anul 2010 am înființat, împreună cu colegii de la blogul Dreapta.net, publicația conservatoare În Linie Dreaptă.
Mă consider un conservator de rând, adică al omului de rând.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *