Categorii
Traduceri

Purificarea lumii

Eseul care urmează este cea mai reuşită analiză întreprinsă până acum asupra unei noi mişcări şi ideologii, care a luat amploare în ultimele două-trei decenii. Cuvântul definitoriu al acestei mișcări, în viziunea autorului, este puritatea.

Partajare
  • 137
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Am publicat recent două articole înrudite, despre predecesorii celor care se dedau la distrugeri și violență cu ocazia revoltelor actuale din SUA. În primul se vorbea despre anul de referință 1968 și în al doilea despre mișcarea Occupy din urmă cu câțiva ani.

Eseul care urmează este a treia contribuție la temă și este cea mai reuşită analiză întreprinsă până acum asupra noii mişcări şi ideologii care a luat amploare în ultimele două-trei decenii. Primele două articole au fost exemple de caz, în timp ce articolul de față analizează în detaliu cadrul mental general al unei mișcări social-politice noi.

Cuvântul definitoriu al acestei mișcări, în viziunea autorului, este puritatea. Versiunile anterioare ale acestui elan – puritatea de rasă și puritatea de clasă – sunt transfigurate de noua mișcare și au atins nivelul de devotament spiritual (ca în practicile new-age de purificare interioară și a lumii înconjurătoare; care și ele, la rândul lor, nu sunt altceva decât reciclări de ritualuri păgâne sau exotice, adaptate pentru spiritul antireligios modern).

Autorul explică în detaliu definițiile care stau la baza noii ideologii și mecanismele concrete prin care operează mișcarea. Veți remarca felul în care cadrul mental prezentat se aplică și unor personaje cunoscute: cel mai la îndemână exemplu autohton este Oana Bogdan, asociata PLUS care a devenit notorie cu panseuri de genul:

Cred că un pas important al omenirii va fi cel al renunţării la proprietate. Când nu vor mai exista teritorii care să aparţină unui om, trib, neam sau corporaţie, vom reuşi să convieţuim armonios pe planeta Pământ.
. . .
Aș desființa agricultura și nu aș domestici animalele. Cred că am fi oameni mult mai buni dacă, în calitate de descendenți ai vânătorilor și culegătorilor, nu am avea proprietăți și am trăi în grupuri în loc de cupluri.

Ideologia descrisă în continuare funcționează ca un motor în trei timpi: alimentat de confuzie, propulsat de minciună și cu destinație unică (tărâmul rozé al Binelui). Imnul ei nu este un marș militar german sau Internaționala, ci cântecul compus de unul dintre cei mai adulați tineri ai anilor șaizeci:

Imaginează-ți că nu există rai
Ese ușor dacă încerci
Nici iad sub noi
Deasupra noastră numai cer
Toți oamenii imaginează-ți
Trăind pentru ziua de azi

Imaginează-ți că nu există țări
Nu este greu deloc
Nimic pentru care să ucizi sau mori
Și nici religie de asemenea
Toți oamenii imaginează-ți
Trăind o viață-n pace

Imaginează-ți că nu există proprietate
Mă intreb oare ai putea
Nici lăcomie sau foamete
O frăție între oameni
Imaginează-i pe toți oamenii
Împărțind lumea frățește între ei

— Eseu publicat inițial la ILD pe data de 22 noiembrie 2010. Traducere revizuită.

icon-circle-o  icon-circle-o  icon-circle-o

Am intrat în secolul al XXI-lea cu speranţa că, indiferent de noile spectre pe care va trebui să le confruntăm, ideologiile totalitare nu vor fi printre ele. Ne-am aşteptat ca fascismul, comunismul şi variantele lor să se descompună în cimitirul politic. Este posibil să fi sperat în zadar? Este posibil ca din corpurile putrezite să fi apărut o altă ideologie dedicată transformării lumii?

Există o sumedenie de motive să credem asta. Suntem martori la creşterea mondială a unei mişcări sihastrice ireligioase, care predică reînnoirea globală a omului şi prezice apocalipsa ca alternativă la prezent. Asemeni predecesorilor din secolul XX, noua ideologie oferă o formulă intelectuală de identificare cu nedreptăţile din lume, imaginează o lume nouă şi pură care să le elimine şi îi mobilizează pe nemulţumiţi şi înstrăinaţi în scopul schimbării radicale. Asemeni discipolilor totalitarismelor din trecut, noii ideologi se văd pe ei înşişi ca avangardă a celor mai înalte idealuri ale umanităţii. În cazul în care mulţi dintre noi nu au reuşit să recunoască creşterea acestei mişcări noi, motivul poate fi faptul că suntem încă prinşi în categorii ideologice defuncte.

Noua ideologie este cel mai uşor de identificat prin lucrurile la care se opune. Inamicul ei este monolitul global numit Imperiu, care exercită dominaţie sistemică peste vieţi omeneşti, în special Statele Unite ale Americii. Imperiul face posibil acest lucru prin mijloacele puse la îndemînă de liberalismul economic, militarism, corporaţiile multinaţionale, mass-media corporatistă şi tehnologiile de supraveghere, în tovărăşie cu (sau subordonat la) cea mai sinistră manifestare a Imperiului, anume sionismul. Până aici nu există nici o controversă – aceste puncte sunt admise atât de susținători, cât şi de critici.

Lucrurile în favoarea cărora se declară noua mişcare sunt mult mai puţin clare. Sarcina mea, cu această ocazie, este de a descrie pentru ce anume militează, de a argumenta că noul radicalism are o viziune coerentă şi că, postulând atât un trecut rău cât şi un viitor ideal, se califică drept o ideologie de sine stătătoare. Exprimat într-un termen de contrast, lumea prefigurată de această mişcare este pură. Pământul va fi protejat, justiţia va domni, economiile vor fi durabile, iar energia va fi regenerabila. Comunităţi diverse vor sărbători alte comunităţi, cu condiţia să adere la doctrină. Mult mai pur decât democraţiile din trecut, acest regim viitor va funcţiona prin intermediul reuniunilor participative la nivel local, astfel realizîndu-se împuternicirea tuturor comunităţilor. Comunităţile se vor coordona reciproc la nivel global pe măsură ce dispar graniţele vechi ale statului-naţiune, prin intermediul unor cadre de ajustare şi rectificare numite organizaţii non-guvernamentale (ONG-uri).

Chiar dacă este greu de crezut aceste idei nu sunt un mişmaş sentimental, ci mai degrabă principiile unei dogme mai mult sau mai puţin organizate. Această perspectivă conţine chiar un concept de schimbare istorică: agenţii de schimbare vor fi noduri în reţea, numite „mişcări sociale”. Milioane de oameni din întreaga lume deja găsesc această dogmă suficient de convingătoare încât să dea un contur pregnant politicilor lor. Pentru unii această dogmă funcţionează ca ideologiile fanatice din trecut, ca o busolă care indică sensul vieţii şi o sursă de inspiraţie pentru angajament exaltat şi sacrificiu de sine.

O ideologie nouă poate fi, dar una totalitară? Aderenţii se consideră pe ei înşişi ca exemple de puritate, ca purtătorii cei mai avansaţi ai democraţiei şi ai aprecierii interculturale. Ar putea fi posibil ca, în ciuda convingerilor sincere, aceştia să reprezinte avangarda unui regim totalitar nou? Mişcarea încă nu a stabilit un regim, deci nu putem spune cu certitudine. Eseul se încheie, după analizarea acestei ideologii, cu unele semnale de alarmă şi cu semnalarea posibilităţii de absolutism participativ.

O mişcare nouă pentru ce?

Bernard-Henri Lévy, autor francez şi comentator mass-media, este unul dintre cei mai proeminenţi comentatori recenţi care are mai multe de spus despre faptul că o nouă mişcare totalitară s-a pus în mişcare. Lévy, un om care se descrie a fi de Stânga și care nu s-a înduplecat să voteze nici măcar pentru un candidat prezidenţial centrist, cu toate că era vorba despre prietenul său Nicolas Sarkozy, este îngrijorat de schimbările prin care trece Stânga. Stânga pe care a sprijinit-o din 1968, cea care a solicitat eliberarea omului de sub dictatură şi prejudecăţi străvechi, se dezintegrează rapid, scrie Lévy, şi este înlocuită cu o versiune degenerată. El vede în acest proces de formare a Stângii Zombie sau a Noului Barbarism (două dintre epitetele sale preferate) esenţa gândirii totalitare: credinţa cu caracter de dogmă că trăim într-un timp de conflict cataclismic între, pe de o parte, societatea luminoasă şi dreaptă pe care omenirea ar putea să o zămislească şi, pe de altă parte, ordinea mizerabilă şi exploatatoare în care umanitatea este captivă în prezent.

Noii Barbari observă o structură de putere sinistră la nivel mondial: complexul de stat militaro-corporatist-juridic-educaţional care controlează lumea şi generează şi întăreşte mizeria mondială. Din moment ce acesta e un inamic destul de mare, subliniază Lévy, ura noilor ideologi trebuie concentrată împotriva a ceva mai concret. Duşmanul concret major este Statele Unite ale Americii, iar duşmanul mai mic, dar mai demonic, este Israel. În timp ce Lévy merge mult mai departe pentru a descrie la ce se opun Noii Barbari, el nu explică mai deloc pentru ce militează aceştia.

Nick Cohen, autor cu simpatii stângiste, are o reacţie similară. „În pofida tuturor atrocităţilor şi nebuniilor comise în numele ei”, scrie el, „Stânga a posedat această virtute: s-a ridicat ferm împotriva fascismului.”

Dar, după eşecul socialismului şi revelaţiile despre crimele în masă ale comunismului, membrii mai alienaţi ai Stângii şi-au pierdut tracţiunea politică, fără să piardă şi antagonismul faţă de Occidentul capitalist. Stânga a suferit, în special cu ocazia războiului din Irak, ceea ce Cohen numeşte o „eliberare întunecată”. Membri marcanţi au devenit dispuşi să nege genocidul documentat împotriva bosniecilor, să evite menţionarea genocidului din Sudan, să răspândească teoriile iudeo-sioniste de conspiraţie globală, să ignore abuzurile masive împotriva drepturilor omului din lumea a treia, chiar să scuze cel mai brutal regim teocratic-fascist, atâta timp cât acesta s-a opus Statelor Unite şi status quo-ului capitalist. Noua Stângă s-a dovedit incapabilă de a recunoaşte vreo crimă care să nu fie pusă pe seama Vestului capitalist.

Cohen nu ştie cum să denumească această nouă Stângă. Uneori, scrie el, „îi numesc nihilişti datorită refuzului voit de a veni cu o ordine de zi în faţa publicului”. Totuşi el nu este satisfăcut de acest nume. „Pentru că nu au un program pozitiv este dificil de a formula o etichetă mai potrivită, deşi sunt de acord că una este necesară, întrucât ei sunt forţa dominantă a Stângii de azi.”

Cercetătorul John Fonte de la Institutul Hudson vede o idee politică unitară în această Stângă renăscută, pe care o denumeşte „progresism transnaţional”. Conduşi de ONG-uri care nu sunt răspunzătoare în faţa electoratului şi eludează controalele şi dezbaterile politice, aceşti progresişti doresc să instaureze legi globale care să depăşească jurisdicţia constituţională a SUA. Pentru Fonte, noii progresişti favorizează de asemenea şi „postdemocraţia”, o formă de guvernare bazată (printre alte caracteristici) pe conştiinţa de grup în locul drepturilor individuale. Deşi Fonte s-a dovedit a fi un observator timpuriu şi atent, intuiţia sa este parţială: noua mişcare este mai cuprinzătoare decât transnaţionalismul.

Este greu de definit această mişcare, deoarece, printre altele, pretinşii lideri intelectuali se încadrează în facţiuni rivale. Declarat a fi cel mai proeminent, Noam Chomsky conduce atacurile împotriva capitalismului mondial, în frunte cu SUA, dar fără să menţioneze ce ar trebui să îl înlocuiască, atâta doar că lumea nu ar mai trebui să fie condusă de SUA, capitalistă şi nedreaptă. Majoritatea teoreticienilor reuşesc să se marginalizeze prin obscurantism. Ca întotdeauna obscuritatea teoretică conferă activiştilor din mişcare un pedigriu aparent profund, în acelaşi timp adăpostindu-i de întrebări iscoditoare. Cu toate acestea cineva care trudeşte prin literatura practică a activiştilor, evitând în acelaşi timp textele teoreticienilor, începe să desluşească o viziune politică coerentă. Aceasta are nevoie de un nume.

Cum să o denumim

A denumi această mişcare neo-asta sau neo-alta, sau a continua să folosim cratime, este la fel de obositor cum ar fi să botezam fascismul drept Mişcarea Darwinist-Naţională-Neo-Romantică Împotriva Plutocraţiei Internaţionale.

Termenii vii ai lui Bernard-Henri Lévy (alături de cei deja menţionaţi) includ neoprogresism, Stânga Oximoronică, Stânga Cadaverică, sau Fascismul Roşu. Şi printre alţi scriitori a reapărut termenul mai vechi „fascism de Stânga”, având o scurtă răspândire după ce filozoful german Jurgen Habermas l-a folosit în 1968 pentru a-i descrie pe tinerii radicali dispuşi să suprime libertatea de exprimare, să găsească scuze stalinismului şi să tolereze violenţa îndreptată către statul capitalist. Acest termen se regăseşte acum în forme mai elaborate, cum ar fi coaliţia roşu-maro-verde, unde verdele se referă la ecologismul radical sau la fundamentalismul islamic, ori la amândouă. Culorile sunt aranjate în secvenţe diferite, uneori cu negru introdus pentru bună măsură, ca o referinţă la anarhism. Combinaţia lor este uneori denumită „coaliţia” sau, mai semnificativ, „sinteza” extremelor.

David Horowitz, în cadrul Dreptei antifasciste, o numeşte neocomunism sau „alianţa blestemată”, în referinţă mai ales la axa Stânga-Islam.

În ce-i priveşte pe adepţii mişcării, ei consideră cauza lor drept anti-globalizare (sau ”alter-globalizare”, sau ”nu-frontiere”), eco-socialism, globalism civic, rezistenţă la nivel mondial, mişcarea mondială pentru justiţie, intifada globală, activism transnaţional, reţele de protest, mişcarea mişcărilor, mişcarea păcii şi justiţiei, sau coaliţia oprimaţilor.

Nici etichetele susţinătorilor nu sunt cu mult mai bune. Termenul de anti-globalizare a dus la impresia falsă că mişcarea se opune pur şi simplu extinderii comerţului internaţional. Acest lucru este incorect pe mai multe planuri, cel mai de bază fiind acela că economia mondială este globalizată de secole. În plus, mişcarea este în mod explicit de anvergură globală: aderenţii caută în mod activ să stabilească legături internaţionale între facţiunile lor. În acelaşi timp această ideologie este implicată, în Statele Unite, în viaţa politică locală. Grupurile de presiune care cer puritate alimentară și locuinţe subvenţionate pentru cei cu venituri mici sprijină imigraţia ilegală, restricţiile privind ingineria genetică şi controalele antipoluare; ele se văd reciproc ca desfăşurând activităţi subordonate unei cauze ideologice comune, fără ca măcar să se gîndească la legături transnaţionale.

Mişcarea nu poate fi surprinsă în caracterul ei distinctiv nici prin intermediul apelurilor la pace şi justiţie, care sunt exprimate de tot spectrul politic. De asemenea mişcarea nu poate fi definită adecvat nici de faptul că numeroase grupuri participă la ea – doar este o mişcare a mişcărilor – deoarece democraţiile văd, în mod obişnuit, cum coaliţii apar şi se dizolvă în urmărirea oportunistă de interese care se suprapun. Viziunea care o animă ar trebui să fie mai importantă în denumirea acestei mişcări.

Obiectul opoziţiei acestei mişcări nu sunt conexiunile la nivel mondial în sine, ci o forţă sinistră care îşi extinde antenele mecanice prin toate comunităţile locale şi exercită astfel o putere nedreaptă asupra lor. Deşi uşor prolix, purificaţionism global ar fi o expresie potrivită pentru scopul acestei mişcări. Ea vrea să realizeze o viziune istorică măreaţă: înfrângerea anticipată a puterii imperial capitaliste în favoarea unei reţele globale de comunităţi culturale binefăcătoare, care se vor împuternici la nivel local prin intermediul democraţiei participative şi vor menţine consecvenţă între mişcările componente, prin puterea de redresare şi calibrare a ONG-urilor, astfel instaurând o nouă eră de justiţie socială globală şi de dezvoltare durabilă, ce va permite diferitelor comunităţi să partajeze armonios o planetă care a fost salvată de la distrugere şi apoi complet regenerată.

Extinderea mişcării

Este dificil de demonstrat că o nouă ideologie se află în ascensiune, are o anvergură mondială şi intenţionează să reinventeze umanitatea. Astfel de lucruri nu se întâmplă des şi de aceea există puţine precedente istorice. O mişcare ideologică este, de asemenea, pestriţă şi complexă, cu neînțelegeri provocate de tensiuni interne şi, prin urmare, sfidând un rezumat simplu. Mai mult de atât, purificaţionismul este încă în evoluţie.

În urmă cu o sută de ani marxismul şi fascismul au evoluat în identităţi distincte, din mocirla de idei anticapitaliste a secolului XIX târziu. Purificaţionismul este chiar acum în curs de dezvoltare, din mlaştina ideologică postcomunistă. Pare a fi ajuns la un punct de cotitură, deoarece activiştii nu mai sunt circumscrişi doar adunărilor marginale ale celor alienaţi. Ei conduc acum sute de grupuri activiste şi ONG-uri, organizează seminarii şi marşuri la conferinţe internaţionale, primesc sprijin din partea guvernelor şi instituţiilor misionare, se bucură de propagandă favorabilă din partea a diverşi despoţi, sunt parte din ţesătura ONU şi UE, au un public fidel în Statele Unite şi, după cum vom vedea, subscriu unei doctrine, dacă nu uniforme, cel puţin coerente.

Scepticii sunt invitați să încerce următorul exerciţiu: participaţi la o întîlnire, în SUA, a celui mai apropiat „grup de pace şi justiţie” sau „centru de pace”, sau la orice întîlnire care cuprinde „verzi”, „stângişti verzi”, sau „activişti” pentru „solidaritate” şi „justiţie globală”, apoi deschideţi o discuţie politică. Activiştii vor expune, în mod invariabil, o versiune a pachetului ideologic descris aici. Inutil de menţionat, dar curioşii pot găsi şi nenumărate pagini web ale activiştilor.

O întrunire reprezentativă a avut loc atunci când zece mii de activişti s-au reunit în 2007 în Atlanta, Georgia. Ca de obicei s-a produs convergenţa a numeroase agende: organizarea comunităţilor urbane, abolirea închisorilor, promovarea capriciilor alimentare, Palestina, drepturile refugiaţilor, teatru stradal, ceva numit „justiţie transformativă”, feminism, activism ecologic şi cauze hibride cum ar fi Homosexualii Pentru Justiţie De Mediu. Un corespondent al revistei Nation a raportat că „evenimentul construieşte o Stângă democratică şi la nivel de grassroots„, plină de idei „în favoarea unei refaceri radicale a acestei ţări [SUA, n. trad.]”, cu toate că refacerea nu este deloc certă întrucât singurul rezultat memorabil al întrunirii a fost, în afară de activităţile în reţea, un slogan: „O altă SUA este necesară”.

În paralel cu protestele, activiştii au stabilit platforme numite de unii „contra-instituţii”. Acestea includ Indymedia, autodescrisă drept „o reţea de canale media conduse colectiv, în scopul exprimării radicale, precise şi pasionate a adevărului. Noi lucrăm din dragoste pentru oamenii care continuă să activeze pentru o lume mai bună, în pofida distorsiunilor mediei corporatiste şi a lipsei de dorinţă de a relata eforturile pentru eliberarea umanităţii.”

Forumul Social Mondial, care s-a întrunit ultima oară în 2009 în Belem, Brazilia, declară pe pagina sa de web că nu este un grup sau o organizaţie, ci mai degrabă un loc deschis de întîlnire, unde conferă şi schimbă idei o multitudine de mişcări sociale, reţele, ONG-uri şi alte organizaţii ale societăţii civile opuse la neoliberalism şi unei lumi dominate de capital, sau altă formă de imperialism. Pagina de web susţine că la întâlnirea din 2009 au luat parte 113.000 de participanţi (inclusiv cei din marşuri şi demonstraţii) din 114 ţări reprezentând 5.800 de organizaţii, cu 2.500 de jurnalişti în audienţă. Aceste cifre au fost totuşi mai mici decât în alţi ani, probabil datorită crizei economice, iar majoritatea au fost din America Latină, inclusiv numeroşi stângişti brazilieni.

Vegetarieni prezintă, în semn de protest, o alegorie a gătitului cu animale – World Social Forum 2009

Întâlnirile nu sunt circumscrise doar forumurilor de activişti. Fonte menţionează că, înainte cu un an de atacurile din 9/11, cincizeci de ONG-uri incluzând Amnesty International şi Human Rights Watch au petiţionat ONU pentru „a ţine Statele Unite responsabile de problema persistentă şi de nerezolvat a discriminării”, iar numeroase ONG-uri americane prezente în anul 2000 la Conferinţa Împotriva Rasismului de la Durban, sponsorizată de ONU, au semnat o rezoluţie denunţând capitalismul drept „un sistem fundamental eronat”. Sub impulsul unor regimuri despotice şi cu colaborarea unor ONG-uri internaţionale, evenimentul Durban 2000 (şi în mai mică măsură reluarea de la Geneva din 2009) s-a transformat într-un circ antioccidental şi antisemitic.

O declaraţie de referinţă privitoare la noul rol al ONG-urilor a fost făcută de Irene Khan, secretar general al Amnesty International, odată cea mai respectată şi venerabilă organizaţie pentru apărarea drepturilor omului. Aşa cum a afirmat pentru revista Financial Times:

Dacă priveşti azi în jur şi vrei să vorbeşti despre drepturile omului, acest lucru nu înseamnă prea mult pentru majoritatea populaţiei globului. A vorbi despre libertatea de exprimare unui om care nu poate să citească un ziar, a vorbi despre dreptul la muncă unui om care nu are unde munci… drepturile omului nu înseamnă nimic pentru ei, decât dacă vor aduce schimbări în aceste domenii.

Se pare că acestea nu au fost remarci ocazionale, ci reflectarea unui principiu. Aceste aserţiuni ieşite din comun înseamnă că prizonierii politici (în numele cărora Amnesty International a câştigat un respect mondial) au devenit nesemnificativi pentru a merita o campanie umanitară, când atâţia oameni infometaţi şi şomeri nu sunt interesaţi de soarta lor. Acest ONG, se pare, ar trebui să se ocupe nu numai de campanii pentru dizidenţii din beciuri, ci şi de campanii vizând schimbări economice globale.

Larg sprijinit de ONG-uri, Forumul Social Mondial din Belem a concluzionat într-una din declaraţiile sale comune: „Pentru a depăşi criza trebuie să confruntăm rădăcina problemei şi să avansăm cât se poate de repede către construcţia unei alternative radicale care să elimine sistemul capitalist şi dominaţia patriarhală.”

Câteva state-naţiuni au început de asemenea să arboreze drapelul purificaţionist. Cea mai proeminentă este Venezuela, al cărei om forte, Hugo Chavez, a fost un vorbitor de prim plan la Forumul Social Mondial şi un susţinător al contra-globalizării. Chavez şi-a dezvăluit poziţia ideologică în septembrie 2006, când l-a acuzat pe George W. Bush de a fi diavolul încarnat şi a fluturat cartea anti-imperiu a lui Chomsky, Hegemonie şi Supravieţuire, la fel cum Nichita Hruşciov şi-a scos pantoful şi a lovit cu el în pupitrul de la care se adresa adunării ONU.

Diversitatea participanţilor, întinsul domeniu geografic acoperit şi mulţimile largi dau gir pretenţiilor de influenţă şi atracţie ale noii mişcări. Întrebarea este dacă o ideologie coerentă, posibil totalitară, constituie forţa motrice.

Ideologii totalitare: precedente

Lucrarea lui Hannah Arendt, Originile Totalitarismului, este cea mai importantă operă despre natura ideologiei totalitare. Pentru ea totalitarismul este aplicarea unei logici fixe ce permite iniţiaţilor înţelegerea felului în care prezentul se potriveşte pe făgaşul istoriei. O astfel de perspectivă ideologică relevă un trecut decadent pe cale de a pieri, explică modul în care prezentul deschide o oportunitate de schimbare radicală şi prezice viitorul ideal. Ideologul devine actorul de al cărui angajament feroce va depinde cotitura istorică.

Datorită îndoctrinării ideologice (tabere naziste pentru tineret sau lagăre comuniste de reeducare, de exemplu) aderentul va dezvolta un simţ rafinat de percepţie al impulsului istoric în evenimentele de zi cu zi şi va detecta secrete şi conspiraţii acolo unde ochiul neiniţiatului nu vede nimic. Va asimila atât de bine această logică încît evenimentele devin clare şi lipsite de ambiguitate. Surprize, complexitate, incertitudini şi chiar varietatea şi bogăţia din viaţa personală dispar. Echipat mental cu noua ideologie el poate rămâne neatins de experienţa personală contrară, acesta fiind motivul datorită căruia intelectualii marxişti şi-au putut menţine adeziunea comunistă timp de decenii, după ce epurările, înfometările genocidare şi gulagurile au devenit evidente pentru toată lumea.

Reţineţi că discuţia este despre ideologia totalitară, nu despre regimul totalitar. Ceea ce constituie un regim totalitar este o întrebare importantă şi mult controversată. Scriitori după al doilea război mondial au oferit diverse definiţii. Regimuri comuniste, naziste şi altele de factură fascistă elimină guvernul reprezentativ, urăsc cultura burgheză, stabilesc dictatura unui singur partid şi instaurează cultul personalităţii, construiesc proiecte masive cu armate faraonice de lucrători şi încearcă să pună în aplicare conformismul, prin îndoctrinare şi intimidare. Afişează militarism, belicozitate, xenofobie, iredentism şi dispreţ pentru cultura burgheză. Expediază în lagăre de concentrare şi exterminare în masă nu numai duşmani individuali, ci întregi categorii de persoane. Însă regimurile totalitare sunt variate şi de aceea istoricii nu sunt deloc unanimi în clasificarea lor.

Ceea ce este în joc pentru noi este ideologia, logica fixă ce motivează o mişcare politică şi care într-o bună zi ar putea să legitimizeze un regim politic la putere. Putem să discutăm în mod rezonabil despre o ideologie, chiar dacă nu a reuşit încă să instaureze un regim.

Similaritatea dintre totalitarisme, de nemenţionat timp de decenii în compania cercetătorilor progresişti, se bucură încă o dată de atenţie academică, în parte datorită interesului de a compara genocidurile sovietice, maoiste, Khmer Rouge şi naziste. Noul efort a reînnoit aprecierea că fascismul şi comunismul nu au avut doar regimuri similare, ci au împărtăşit, de asemenea, şi ideologii paralele.

Fascismul şi comunismul au pretins amîndouă drept exclusiv de proprietate la cea mai mare utopie a secolului trecut, anume socialismul, şi fiecare a pretins că vorbeşte – prin partidul unic – în numele întregului „popor”. Amîndouă s-au străduit să circumscrie individul proiectului colectivist, fie că a fost vorba de fraternitatea internaţională a muncitorilor (al cărei triumf era garantat de ştiinţa socialistă), sau de o comunitate etnică aparte (a cărei supremaţii era garantată de ştiinţa de rasă). Pentru cei care deţin convingeri convenţionale cu privire la diviziunea Stânga-Dreapta, comparaţia este uimitoare: cum a putut exista teren intelectual comun între două mişcări militarizate care, în timpul perioadelor decisive, s-au duşmănit de moarte?

Emilio Gentile scrie că, în timp ce ambele tipuri de totalitarism dispreţuiesc religia tradiţională, fiecare conferă statutul de sacru unui concept pământesc, cum ar fi naţiunea, sau rasa, sau proletariatul şi „exaltă preceptul etic suprem al vieţii publice”. Acest concept „devine un obiect de venerare şi dăruire, chiar până la sacrificiul de sine”. Mişcarea dezvoltă, de asemenea, un mit care prevede o „revoluţie antropologică”, în care oameni noi înfăptuiesc o schimbare cataclismică. Protagoniştii în fiecare mişcare au convingerea exaltată că ei sunt:

…strămoşii unei umanităţi noi, constructorii unei civilizaţii noi, interpreţii unui adevăr nou, arhivarii diferenţierii între bine şi rău şi comandanţii destinelor celor prinşi în epopeea lor.

Convinşi că au această misiune unică, ei trebuie să motiveze ura faţă de adversari. Efectuează sau cel puţin legitimizează violenţă necruțătoare şi îşi rezervă privilegiul de a modela scopul şi semnificaţia a milioane de vieţi. Scopul lor final, scrie Gentile, „este de a crea o civilizaţie nouă, de-a lungul unor linii expansioniste dincolo de statul-naţiune.”

Şi Roger Griffin descoperă un nucleu mitic în ideologia fascistă. El ajunge la concluzia că există într-adevăr o ideologie fascistă generică (nu numai manifestările istoric distincte ale fascismului italian, spaniol, german, etc.) şi că nucleul ei constă în mitul „palingenetic” – cuvântul se referă la reînnoirea sau naşterea repetată. Mitul afirmă că ridicarea din temelii a unei noi Rome glorioase este posibilă acum, pe fondul corupţiei şi degradării din prezent. Conform lui Griffin ideologia fascistă imprimă adepţilor ei sentimentul de a trăi un punct de cotitură iminent în istoria contemporană, când poziţia dominantă şi pretins falimentară sau degenerată a forţelor conservatoare, individualismului liberal şi socialismului materialist va ceda în cele din urmă, pentru a face loc unei noi ere în care va triumfa naţionalismul vitalist.

Violenţa este necesară, pentru a depăşi degenerarea şi a elimina elitele parazitare ce au ţinut naţiunea în loc. Deşi concesii tactice pot fi făcute faţă de procesul parlamentar, scopul este de regenerare organică naţională – contestarea partidul conducător sau a admite o pluralitate de crezuri este o anatemă. Pentru a accelera procesul masele trebuie forjate într-o comunitate organică, epurate de contaminări, şi învăţate eroismul şi autosacrificiul necesare pentru realizarea renaştererii colective.

Cartea lui Griffin, publicată în 1991, atribuie mitul palingenetic şi speranţei marxist-leniniste de a crea omul nou comunist, dar numai în trecere şi, de altfel, nu are prea multe de spus despre comunism. Însă Griffin devine explicit din 2002 în menţionarea faptului că palingeneza formează nucleul mitic al unor regimuri variate precum România lui Ceauşescu, Libia lui Gaddafi şi Cambodia lui Pol Pot. Palingeneza cuprinde acum mitul creării unei noi societăţi, nu doar refacerea ei dintr-un trecut mitic (iar astfel adaugă acestui cuvânt o aură etimologică nejustificată). Comunitatea politică palingenetică nu mai are nevoie să fie naţionalistă. Această poziţie este consecventă cu ideile mai recente ale lui Griffin, în care el concepe o palingeneză transnaţională.

În timp ce Griffin ajunge la concluziile sale în principal din studiul fascismului, Luciano Pellicani ajunge în esenţă la acelaşi rezultat în urma studiului comunismului. Evenimentul zguduitor din perioada modernă a fost, pentru Pellicani, mişcarea mondială din secolul XX în căutarea unui paradis apatrid şi fără clase. Forţa ei motrice a fost o pasiune sihastrică copleşitoare: de a răsturna ordinea existentă în scopul stabilirii unei lumi pure absolute şi abstracte.

Instigatorii acestei pasiuni au fost intelectualii alienaţi care s-au bucurat de un privilegiu special oferit de modernitate, anume acela de a urmări o carieră profesională fără restricţii în domeniul ideilor. Pellicani afirmă că alienarea lor a provenit de la respectul scăzut al lumii capitaliste moderne faţă de utopiile lor, cu toate că, pentru intelectuali, aceste lumi imaginare erau în mod evident superioare ordinii existente. Dotaţi cu un aparat teoretic şi un jargon inaccesibil majorităţii, aceştia au revendicat ceea ce Pellicani numeşte o gnoză – o cunoaştere secretă şi speculativă a dinamicii istoriei – care să lumineze drumul către o societate transfigurată.

Într-o lume coruptă şi abuzivă gnosticii revoluţionari prezic o ruptură istorică, o desprindere cataclismică de trecutul degenerat, o revoluţie ce va remedia injustiţiile, „restaurând marea armonie universală distrusă de dorinţa de profit”. În plus, „gnoza ştie cum şi când lumea a fost invadată de rău, ştie cum şi când va fi purificata” şi astfel, cei în posesia acestor cunoştinţe elevate pot funcţiona în rol de ghizi ai transfigurării sociale. Ei pot strânge masa de furioşi, dezavantajaţi, oprimaţi, deprimaţi, deconectaţi şi ofensaţi într-un marş menit să elibereze umanitatea, iar această eliberare să pună capăt sistemului diabolic din prezent.

Marşul revoluţionar nu se îndreaptă numai spre o destinaţie ideală, ci scoate în relief şi inamicul pe care îl înfruntă. Pe lângă propagandă şi îndoctrinare, scrie Pellicani, „ura este un alt factor puternic de realizare a unităţii şi mobilizare”. Pellicani îl citează pe Maxim Gorky, marele autor simpatizant al bolşevicilor, pentru a explica faptul că motivele revoluţiei au fost pur umanitare. Însă deoarece umanitatea nu se ridică de obicei la înălţimea idealurilor celor care o iubesc, contraponderea necesară la dragoste e ura faţă de duşmanii umanităţii.

Această ură are probabil mai multe consecinţe directe decât dragostea, deoarece umanitatea este abstractă, în timp ce duşmanii umanităţii sunt fiinţe vii reale care, printr-o analiză corectă, pot fi uşor identificaţi şi luaţi în vizor. Pentru nazişti duşmanii erau paraziţii rasiali. Sub marxişti-leninişti aceştia au fost ţăranii necolectivizați, comercianţii şi antreprenorii, sau alţi subiecţi ai paranoiei conducătorului. Iar sub comuniştii asiatici duşmanii au fost orăşenii şi ţărănimea de mijloc. Lagăre, gulaguri şi omoruri în masă au fost necesare pentru înfăptuirea transfigurării sociale.

Pentru Arendt ideologia totalitară stabileşte o logică fixă prin care se poate interpreta prezentul. Pentru Gentile impune o religie politică apocaliptică. Pentru Pellicani este o gnoză revoluţionară. Se pune întrebarea dacă purificaţionismul mondial este o altă instanță a unor astfel de mişcari, predicând transformarea totală.

Numeroşii Marx

În căutarea unui răspuns, o sursă potrivită este întruchipată de teoreticianul mişcării. În cazul socialismului militant curiosul poate să meargă la Marx şi linia sa de discipoli pentru a încerca să înţeleagă purificaţionismul global. Însă acesta e doar un ajutor parţial, deoarece nu există niciun limbaj teoretic care să dea singur coerenţă mişcării.

Autorii Hardt şi Negri merită o menţiune specială pentru amalgamarea teoretică. Ei susţin că mişcările sociale din prezent funcţionează pentru capitalismul global aşa cum proletariatul ar fi trebuit să funcţioneze pentru capitalismul industrial. Însă ei nu sunt Marx şi Engles, cel puţin nu încă.

Principalii concurenţi teoretici sunt anarhişti, feminişti radicali, teorii ecologice şi analize ale sistemelor globale, fiecare chemând la schimbare globală. De asemenea de luat în seamă este şi o facţiune a teoriei critice germane (aceea a lui Herbert Marcuse), care acuză capitalismul occidental de a fi adevăratul totalitarianism, cu toate că alte facţiuni indică mai degrabă democraţiile liberale. La această combinaţie de ideologie antioccidentală se adaugă şi teoria anticolonială (a emancipării prin vărsare de sânge), teoria postcolonială (acuzând Vestul de răspândirea unor forme de cunoaştere ce umilesc popoarele afectate şi duc la pierderea de identitate), anarho-marxismul şi teoria autonomistă (opoziţie militantă prin grupuri dispersate la baza societăţii, în locul acţiunii prin partide politice organizate), anumite variante ale teoriei critice rasiale (care văd subordonarea drept un element cheie al relaţiilor publice) şi teoria anti-iluministă (asociată cu Michel Foucault, care consideră raţionalismul modern drept o formă de opresiune).

Faptul că aceste teorii se contrazic nu împiedică mişcarea. După cum ne spune Pellicani, teoria obscură este utilă deoarece imprimă un caracter gnostic unor credinţe simple. Detaliile labirintului teoretic au importanţă doar pentru periferia intelectuală. Masa de adepţi are nevoie să ştie doar cum să pună evenimentele în cadrul corespunzător, iar conducerea trebuie să fie stăpână doar pe argumentaţia polemică corespunzătoare normelor. După cum spune Hannah Arendt, o importanţă critică revine cadrului practic mental: logica ce iluminează istoria – cu cât mai bătător la ochi, cu atât mai bine, şi care pune la îndemână agende practice de acţiune.

Pentru a înţelege purificationismul trebuie să ocolim teoreticienii şi să ne uităm la literatura activiştilor. Următorul portret ideologic a fost asamblat în urma lecturii extensive a materialelor de factură practică.

Principiile purificaţionismului: toxicul

Asemeni ideologiilor din trecut, purificaţionismul pune în contrast prezentul degenerat cu viitorul ideal. Deşi scrierile sale nu pun problema chiar în acest fel, ele împart istoria între toxic şi pur.

Conform acestei doctrine lumea este împărţită între sistemul global împuternicit care este un furnizor de toxicitate şi comunităţile vlăguite care suferă consecinţele. Sistemul mondial responsabil de perpetuarea oprimării este cunoscut drept Imperiu şi exercită dominarea prin tentaculele corporatiste, manipulare mass-media, puterea de stat şi forță militară. Este egoist, lacom, nemilos, rasist, exploatator şi poluează planeta în neştire. Impune o cultură saturată de media, tehnologii dezumanizante şi sisteme de producţie exploatatoare asupra popoarelor.

Cadrul care susţine Imperiul este „liberalismul” (cunoscut în SUA drept conservatorism). Cineva cu simpatii liberale l-ar putea asocia, printre altele, cu dreptul persoanelor fizice de a-şi exprima liber convingerile politice, în temeiul legilor care protejează o astfel de expresie, şi cu libertatea de a stabili contracte cu alţii, în scop personal sau de afaceri, în cadrul instituţiilor juridice care protejează contractul şi proprietatea. Însă pentru noii ideologi acest lucru este greşit: liberalismul pretinde că satisface dorinţa pentru libertate, în timp ce de fapt contaminează motivaţiile umane şi îi face pe oameni lacomi şi egoişti.

Aşa cum se presupune că europenii educaţi ştiu, Marea Depresiune a discreditat politicile economice liberale, dar liberalismul făcut o neaşteptată şi pe deplin nedorită revenire în anii 1980, o perioadă menţionată de noii radicali drept „Neoliberalism”. Neoliberalismul elogiază din nou pieţele libere, evită bunăstarea socială şi denigrează sectoarele publice mari. Fragmenteaza comunităţile şi cauzează nedreptăţi sociale pe scară globală. De asemenea evocă memoria lui Margaret Thatcher şi Ronald Reagan şi este, de aceea, cu atât mai odios.

Oamenii trăiesc în sărăcie sub jugul Imperiului Neoliberal, hrana este contaminată, produsele sunt artificiale, consumul risipitor este obligatoriu, grupurile indigene sunt deposedate şi natura în sine este subminată. Specii invazive au luat amploare, gheţarii se topesc, iar dezechilibrul anotimpurilor ameninţă o catastrofă globală. În prim plan al Imperiului se află Statele Unite, care consumă cea mai mare parte a resurselor planetei, foloseşte tehnologii militare avansate pentru a face poliţie în lume, îşi încordează degetele globale pentru a smulge profituri de la săraci şi se foloseşte de tehnologii de supraveghere şi legi anti-teroare pentru a menţine proprii cetăţeni sub control. Întrucât supraveghetorii Imperiului sunt albi (sau simbolic astfel, dacă, de exemplu, se întâmplă să fie negri sau asiatici), cei slabi sunt oamenii de culoare, dovedind astfel că sistemul este rasist.

Pentru a se întări în lume, Imperiul foloseşte mijloace de comunicaţie şi transport în scopul coordonării bunurilor pe care le stăpâneşte. Cu toate acestea el este de asemenea dependent de popoarele şi geografiile pe care le exploatează, astfel încât devine sensibil la mişcările de rezistenţă ale oprimaţilor. Când sistemul se fisurează, seminţe de rezistenţă pot să prindă rădăcini, iar agitatorii pentru o viaţă mai pură vor prolifera. Fie prin ralierea la o identitate, o problemă, prin asociere locală, sau ca răspuns la un anume afront, ei vor forma grupuri pline de pasiune cunoscute sub numele de „mişcări sociale”. Vor câştiga influenţă prin găsirea de afinităţi cu alte grupuri şi crearea de reţele care traversează comunităţi, frontiere şi culturi.

Principiile purificaţionismului: puritatea

„O nouă lume este posibilă” prin lupta acestor grupuri (sloganul Forumului Social Mondial). Acea lume va fi curată ecologic, cultural armonioasă şi justă politic. Apariţia vieţii noi va fi posibilă atunci când grupurile în reţea vor triumfa asupra Imperiului şi vor curăţa societăţile de toxicitate.

În timp ce capitalismul crează, distruge şi este în continuă schimbare, noua ordine va fi durabilă. Va fi alimentată de energie alternativă, agricultură organică şi industrie în buclă închisă reciclabilă, dar numai dacă industria va mai fi necesară. Oamenii vor călători cu transportul în comun, sau se vor plimba în maşini cu amprentă uşoară asupra ecosistemului, sau, şi mai bine, vor merge pe bicicletă. Vor locui în clădiri verzi construite din materiale locale şi în oraşe care se vor dezvolta organic în, bioregiuni. Viaţa va fi eliberată de emanaţiile de carbon. Va fi un mod de viaţă permanent, placid, în care economiile sunt integrate cu ecosistemul planetei.

Lumea nouă va atinge şi puritate culturală. Prin purificaţionism „cultural” nu ne referim la particularităţi folclorice interesante, nici pur şi simplu la patrimoniu şi în niciun caz la canonul literar sau muzical. Mai degrabă cultura este un succesor al spiritului folcloric, acea sursă vitală misterioasă din care emană identitatea, sensul vieţii şi mândria. Se găseşte în stilul de viaţă indigen, în habitatul local, sentimentul de comunitate şi experienţa impetuoasă a artei periferice. Chiar şi comunităţile care au rămas cu tradiţii sărace pot privi în interior, poate chiar contempla experienţa lor de opresiune împărtăşită şi de alţii, pentru a descoperi spiritul folcloric din care să extragă identitate şi mândrie.

În timp ce corporaţiile globale produc pseudo-cultură artificială care serveşte interesele Imperiului, comunităţile posedă sau pot redescoperi cultura adevărată. Aceste comunităţi culturale sunt organice în două privinţe. În primul rând, asemeni alimentelor organice, ele sunt pure şi nu alterate. În al doilea rând, ele sunt totalităţi integrale şi nu asociaţii de persoane libere.

În această lume nouă credinţele indivizilor se vor dezvolta natural din culturile lor. Modurile de viaţă indigene vor deveni mai protejate în faţa americanizării galopante. Mai mult, comunităţile vor fi apărate de criticile aduse prin mijloacele raţionamentului abstract raţionalist.

Dacă nu ar exista aceste modalități de apărare culturală Imperiul ar defini comunităţile prin intermediul stereotipurilor lumii occidentale, impunând asupra diverselor popoare prejudecăţile occidentale formate faţă de orientalii subjugaţi. Le-ar expune la aşteptări raţionaliste, ar impune asupra lor produsele mass-mediei corporatiste şi le-ar face să adere la concepţia occidentală despre libertate, care este un cal troian al hegemoniei culturale. Prin sistemul său mascat, sub forma unei culturi universale, Imperiul îşi dezvăluie rasismul şi şovinismul. Astfel Imperiul subminează demnitatea unei culturi indigene, spurcă ceea ce altfel ar fi rămas pur. Iar culturile sunt asemeni ecosistemelor sensibile, expuse la distrugere datorită contaminării neoliberale.

În perioada premergătoare la noua lume victimele, în special, se bucură de un statut de puritate eterică. Ele ating acest stadiu prin calitatea lor de victimă, semn că sunt antagonice Imperiului. Aliaţii Imperiului care pretind că au fost victime (sioniştii, de exemplu), folosesc doar presupusa lor calitate de victimă pentru a justifica opresiunea, deoarece ei sunt componente (sau stăpîni) ai Imperiului, iar Imperiul se împuterniceşte numai pe sine, nu poate fi propria sa victimă. Ar trebui să fie clar, totuşi, că atunci când au loc acte de rezistenţă împotriva Imperiului, care provoacă victime civile în masă, aceia mutilaţi şi victimele rezultate nu sunt victime ale purităţii, ceva care este, prin definiţie, imposibil. Mai degrabă astfel de accidente sunt repercursiuni uşor de înţeles, datorate agresiunii Imperiului.

Culturi multiple vor înflori în noua lume care va veni și ele vor fi ferite de omogenizarea globală. Persoane din diverse comunităţi etnice, de diferite vârste sau divers incapacitate, de sex diferit şi transsexualii vor trăi împreună în armonie şi respect mutual. Toate religiile vor fi binevenite atâta timp cât vor sărbători alte religii. O religie care luptă împotriva Imperiului este însă scutită de obligaţia de a sărbători altă cultură; în schimb ea va exprima furia de înţeles împotriva subjugării sale la Imperiu.

Lumea nouă va avea structuri politice foarte diferite de regimurile republicane care conduc Imperiul. Republicile au controale instituţionale îndepărtate de popor, ajung la decizii prin ajustări şi contestare politică, se luptă pentru politici, rezolvă problemele prin soluţii tehnologice şi avansează sinuos, iar pieţele pe care le susţin sunt într-un flux-reflux constant şi au rezultate inechitabile pentru diverse grupuri. În contrast, lumea nouă va fi pur democratică. Va fi o democraţie la baza societăţii, în care participanţii vor avea o voce directă prin grupul cu care se identifică și niciun grup nu va domina alte grupuri. Procesul democratic se va înfăptui prin întâlniri eliberate de frâiele manipulative ale justiţiei, procedurii, precedentului şi ierarhiei. Acestea vor fi forumuri în care va înflori discursul ne-hegemonic, iar forumurile vor fi cu siguranţă democratice, deoarece le vor facilita progresişti autentici. Grupurile popoarelor asuprite vor descoperi, pe scară globală, tot ce au în comun, nestânjenite de frontiere. Normele transnaţionale vor înlocui treptat legile şoviniste delimitate de naţionalitate. Fluxurile climatice şi de energie vor intra sub administraţie transnaţională, normele de reglementare a muncii vor depăşi frontierele, iar statele-naţiune vor slăbi. Cadre organizate de redresare, cunoscute drept ONG-uri, vor servi ca autorităţi mondiale de egalizare şi aplicare a umanităţii.

Fără îndoială că revanşarzii imperialişti vor contraataca. Vor exercita puterea militară, financiară şi controlul media pentru a-i discredita pe susţinătorii purităţii. Vor ridica spectrul ruinei economice, vor face aluzie la ameninţări teroriste din partea deposedaţilor, vor incita temeri de pericole fictive, cum ar fi armele de distrugere în masă. De aceea calea spre puritate va necesita luptă. Noii purificatori susţin că lupta se răspândeşte rapid, chiar şi în interstiţiile capitalismului mondial. Se răspândeşte deoarece rasismul, colonialismul, patriarhatul, oprimarea, militarismul şi distrugerea naturii stârnesc mişcări de rezistenţă. Faptul că agenţi de mutație socială şi-au anunţat existenţa demonstrează apariţia unei mişcări sociale (a unui nou grup). Noii purificatori pot începe agitând în rândul comunităţilor. Apoi, pentru a spori presiunea, încep organizarea în reţea. Pot forma coaliţii între mişcări în afara graniţelor, arăta solidaritate pentru participanţii la intifade distante, care riscă violenţă pentru a construi o lume mai bună. Aceste echipe transnaţionale în reţea sunt avangarda lumii în transformare.

O ideologie totalitară?

Să recapitulăm: purificaţionismul postulează o lume în tranziţie, de la un trecut putred dominat de stăpîni dăunători la un viitor entuziasmant, prin eforturile unor idealişti drepţi. Conform definiţiei Hannei Arendt, dogmele mişcării o califică foarte clar drept o ideologie totalitară.

Învinuirea de totalitarism este ridicolă pentru adepţii mişcării. A favoriza drepturile omului, a dori să previi un ocean de poluare, a dori înţelegere inter-culturală, a depune eforturi pentru pace – sînt acestea totalitare? În cazul în care acesta ar fi argumentul major, ar fi într-adevăr ridicol.

Dar nu este. Şi eu, de asemenea, pot sprijini protecţie juridică egală pentru homosexuali, restaurarea râurilor poluate, terenuri puse deoparte pentru triburile amazoniene, alături de alte cauze. Cadrul legal republican îmi permite să militez liber pentru astfel de cauze. Diferite puncte de vedere intră în competiţie prin intermediul acestui cadru, dezacordurile sunt tolerate, unele cauze obţin succese şi altele suferă înfrângeri, iar compromisurile sunt acceptate cu reţineri, în timp ce viaţa civică se mişcă sinuos mai departe. Cel care urmăreşte realizarea unor cauze în sistemul democraţiei electorale şi în cadrul republican de checks and balances cu siguranţă nu este un ideolog totalitar.

Însă noua ideologie se sprijină mai degrabă pe aderenţa simpatizanţilor la următoarea viziune asupra lumii. În primul rând, faptul că diferitele idealuri ecologiste, pacifiste şi multiculturale formează un pachet: un ideal politic realizabil. În al doilea rând, suporterii au dreptate iar adversarii sunt malefici. În al treilea rând, faptul că acest ideal nu a fost atins pînă acum expune forţele sinistre şi conspirative la nivel mondial. În al patrulea rând, eşecul de a atinge acest ideal, dacă va continua, urmează să aibe consecinţe groaznice, inclusiv ruinarea planetei. În al cincilea rând, popoarele lumii doresc o lume mai curată, dar această lume mai bună rămâne nerealizată. În al şaselea rând, faptul că popoarele lumii nu au reuşit să obţină ceea ce doresc demonstrează că aşa-numita democraţie din Occident nu este democratică, astfel încât comunităţile trebuie înzestrate cu ultrademocraţie. Şi în al şaptelea rând, pentru a deschide posibilităţile de înfăptuire a unei lumi mai bune, coaliţii de mişcări trebuie să reziste opresiunii globale şi să o învingă. Această viziune asupra lumii defineşte ideologia purificaţionistă.

Apărătorii mişcării pot oferi şi o critică mai importantă. Arendt şi alţi autori au privit în retrospectivă, în deplină cunoaştere a regimurior care au rezultat în urma ideologiilor totalitare. Noi, prin contrast, privim în viitor, la o nouă mişcare aflată deocamdată într-un stadiu formativ. Şi mai important, formele de organizare ale noii mişcări diferă semnificativ de totalitarismele din trecut. Spre deosebire de vechile mişcări fasciste sau comuniste, noua mişcare nu are încă o ierarhie rigidă (structura de reţea ar trebui să fie un substitut). Se evită simbolismul militar (cu toate că pumnii încleştaţi sunt un simbol comun, iar „rezistenţa” este considerată o virtute). Nu există nici măcar un partid unitar (cu toate că partidele Verzi au o funcţie unificatoare în Europa). Se urmăreşte diversitatea culturală (cu excepţii cum ar fi neoliberalii, sioniştii, creştinii conservatori şi alţii care se identifică cu cultura consumeristă).

În timp ce vechiul totalitarism urmărea supunerea maselor la disciplina de partid şi direcţia conducătorului, noii ideologi doresc împuternicirea politică a comunităţilor (deşi împuternicirea pare să fie ceva diferit de guvernarea structurată legal). Ei îşi imaginează o democraţie participativă la nivel de grass-roots, cea mai pură democraţie care poate fi concepută (deşi aşa-numitele democraţii bazate pe comunitate din întreaga lume au servit scopurile unui dictator sau altul). Ei doresc o lume liberă de discursuri hegemonice (cu toate că este neclar cine decide ce anume este hegemonic şi cum să fie stopate aceste discursuri). Şi, deşi există eroi diverşi, printre care Che Guevara este cel mai renumit, mişcarea purificaţionistă nu avea un cult al personalităţii pînă în anul 2009 (cu excepţia Venezuelei).

Întrucât noua mişcare se descurcă deocamdată fără a apela la vechiul aparat totalitar, s-ar putea ca paralelele ideologice pretinse aici să fie pur şi simplu false asemănări. Pentru a le numi totalitare ar trebui să prezinte în faţa publicului fierea reacţionară ce ar fi de aşteptat de la duşmanii mişcării. Şi ne-am putea opri cu dezbaterea aici, dacă nu ar exista semnale de avertisment totalitare.

Semnale de avertisment

Parlamentarul britanic George Galloway a fost intervievat în 2005 cu ocazia unei vizite electorale în Bangladesh (numeroşi votanţi din circumscripţia sa electorală proveneau din această ţară), iar interviul a fost publicat pe un site de ştiri pro-Saddam (site-ul şi-a încetat între timp activitatea). Lăudat „pentru poziţia sa fermă împotriva globalizării capitaliste, fascismului şi tuturor formelor de rasism inclusiv islamofobia”, el a fost întrebat dacă este posibilă unirea forţelor islamice şi progresiste din întreaga lume. Potrivit lui Galloway:

Nu numai că eu cred că este posibil, dar cred că este extrem de necesar şi cred că se întâmplă deja. Acest lucru este posibil deoarece mişcarea progresistă din lume şi musulmanii au aceeaşi duşmani… Ei au aceleaşi interese în a se opune globalizării capitaliste sălbatice, care intenţionează să omogenizeze întreaga lume şi să ne transforme practic în pui de găină fabricaţi în masă ce pot fi hrăniţi forţat cu dieta americană completă, de la mîncare şi Coca Cola la filme şi cultură tv… Aşadar, musulmanii şi progresiştii sunt de aceeaşi parte în ce priveşte problemele mari ale zilei – chestiuni legate de război, ocupaţie, justiţie, opoziţie la globalizare.

Două luni mai tîrziu, într-o apariţie la Al Jazeera, Galloway i-a acuzat pe şefii de stat ai SUA, Marii Britanii, Japoniei şi Italiei ca fiind criminali responsabili de ucidere în masă şi meritând sa fie judecaţi pentru sprijinul lor faţă de Israel, laolaltă cu:

… sprijinul lor faţă de un sistem economic capitalist globalizat, care este cel mai mare ucigaş pe care l-a cunoscut vreodată lumea. Acest sistem a ucis mult mai mulţi oameni decât Adolf Hitler. A ucis mult mai mulţi decât George Bush. Sistemul economic pe care îl sprijină aceşti lideri condamnă majoritatea populaţiei mondiale la înfometare şi o existenţă fără apă curată de băut.

O serie de laitmotive sunt evidente în aceste citate. Dorinţa de a remedia problema radicalismului contemporan este cea mai transparentă: cum să creezi solidaritate într-un spectru de grupuri foarte diferite. Cu toate că vorbitorul este cunoscut pentru declaraţiile sale publice de susţinător pasionat al Uniunii Sovietice, Galloway afişează puţine dovezi de simpatie comunistă, cu excepţia duşmăniei faţă de capitalism. Crima capitalismului nu este exploatarea propriu-zisă a clasei muncitoare, ci omorul în masă. Desigur, acuzaţia de genocid a lui Galloway este lipsită de semnificaţie la nivel de date faptice, însă are sens conform logicii următoare: capitalismul este responsabil de cauzarea tuturor deceselor pe care o lume mai bună le-ar putea elimina. Statele Unite sunt cel mai mare diavol din perspectiva acestei logici, fără a fi nevoie de dovezi.

Acest tip de acuzaţie este comună în rândul radicalilor noi. Cei care o cred şi pun la inimă ar putea, destul de plauzibil, să declanşeze cel mai fanatic răspuns, din moment ce se presupune cel mare rău posibil din lume. Cu acestea în gând, putem identifica semnalele de avertisment totalitare.

Duşmanul numărul 1 al umanităţii: Statele Unite ale Americii

Acesta este primul semnal de alarmă: purificaţionismul a descoperit un nou duşman al umanităţii. Pentru ideologii din trecut acesta era o rasă parazitară sau o clasă stăpânitoare brutală. Acum este sistemul global diabolic dominat de SUA, care ucide în neştire, menţine miliarde de oameni în mizerie, ameninţă cu un cataclism ecologic, subminează culturi şi blochează apariţia armoniei în lume. De notat faptul că, în citatele lui Galloway, monstruozitatea SUA nu se justifică doar prin sălbăticia cu care a provocat atât de multe morţi. SUA este vinovată şi de uciderea altor culturi.

Să neglijăm rodnicia SUA în ce priveşte generarea de lucrări artistice care furnizează mijloace de trăi pentru nenumăraţi artişti şi muzicieni, oferindu-le ocazia de a lucra fără teamă de persecuţie şi astfel producând de-a lungul timpului o revărsare fără precedent de genuri şi stiluri, toate făcute posibile deoarece artiştii au putut deveni antreprenori independenţi de patroni şi deoarece istoria SUA a fost istoria primei societăţi eliberate de corsetul unei culturi oficiale – să neglijăm toate acestea şi devine clar faptul că SUA nu are cultură. Este un deşert de reclame comerciale, produse corporatiste omogenizate, restaurante în franciză, parcuri tematice, pui de găina preparaţi industrial şi aşa mai departe. Nu numai că SUA are o cultură falsă, dar sugrumă şi culturile reale din lume. Singura concluzie plauzibilă pentru purificaţionistul dedicat este aceea că justiţia socială va triumfa abia odată cu moartea SUA, distrugătoarea de culturi.

Un număr de lucrări deosebite care au examinat renaşterea antiamericanismului din deceniul precedent au identificat antiglobalismul drept un factor evident. Oameni de ştiinţă au documentat bucuria autentică, chiar printre unii cetăţeni radicali din SUA şi Europa, cu care au fost receptate atacurile din 11 septembrie. În cultura populară antiamericanismul este aproape întotdeauna atribuit vanităţii SUA, militarismului, decadenţei, unilateralismului, etc. Însă logica ideologică examinată aici sugerează altă cauză: ascensiunea unei mişcări postcomuniste transformatoare de lume şi plină de pasiune, care a identificat SUA cu tâlharul mondial.

Duşmanul numărul 2 al umanităţii: Israel

Alt semnal de alarmă este faptul că anti-sionismul apare în cele mai puţin probabile locuri şi în forme remarcabil de virulente. Demonstraţiile împotriva Israelului de la Forumul Social Mondial ţinut la gurile Amazonului – la 8000 de km distanţă de Ierusalim – şi care a atras peste 100.000 de purificaţionişti din lume, au fost considerate drept una din primele trei realizări. În Durban, Africa de Sud, s-au reunit sute de grupuri guvernamentale şi non-guvernamentale pentru a lupta împotriva rasismului, care au ignorat manifestările genocidale din Africa şi au găsit teren comun numai în condamnarea unanimă a Israelului. Singurul articol de politică externă al partidul Verzilor din SUA se referă la condamnarea Israelului. Sindicatele cadrelor universitare din Marea Britanie votează în fiecare an în favoarea boicotării Israelului. O demonstraţie din Toronto pentru salarii egale afişează pancarte anti-israeliene, la fel cu o demonstraţie din Franţa împotriva pierderii denumirii originale pentru brânza Roquefort.

Ce are a face „apărarea brânzei Roquefort autentice” cu palestinienii sau israelienii, întreabă Pierre-Andre Taguieff, autorul francez de prim rang în probleme de antisemitism. Răspunsul său este „neocomunism care nu îşi pronunţă numele”. Neocomuniştii, aşa cum le spune Taguieff, prosperă pe spinarea mitului palestinienilor ca popor autentic umilit, „ofensaţii chintesenţiali”, reprezentarea pură „a dominaţilor şi oprimaţilor”. Noii ideologi au portretizat, în mod corespunzător, „sionismul drept o incarnare a răului absolut”, prin „demonizarea evreilor-israelienilor-sioniştilor sprijiniți de americani”.

De ce Israel? Indiciul observat de Taguieff constă în varietatea noilor mişcări: islamişti, arabi naţionalişti, umanişti post-creştini, tiermondişti şi antiglobalişti de diverse culori. Aceasta este problema delicată a mişcării: cum să păstrezi sub control o diversitate atât de largă. Dacă Imperiul este prea abstract ca inamic, iar SUA pare prea formidabilă, atunci Israel reprezintă un ţap ispăşitor potrivit ca mărime şi suficient de diabolic pentru imaginaţia populară.

Datorită ameninţării permanente la care este supus, Israel este singura naţiune occidentală care a trebuit să poarte războaie succesive de supravieţuire. Debarasate de context, acţiunile Israelului se potrivesc imaginii de agresor. Şi chiar dacă ura faţă de evrei nu este motivul principal pentru unii care urăsc Israelul, totalitarismul a depins în trecut de antisemitism. Hannah Arendt a remarcat faptul că Stalin a reînnoit tradiţia după al doilea război mondial, prin invenţia conceptului de conspiraţie mondială sionistă. Aşadar acesta este al doilea semnal de alarmă, anume că purificaționiștii au redescoperit vechiul duşman al umanităţii: cosmopolitanul satanic. Acesta este Goldbergul împotriva căruia mişcările transnaţionale îşi pot construi solidaritatea, prin execrare comună.

Violenţă prin intermediari

Un punct de cotitură – un semnal critic de urmărit – va veni atunci când purificatorii nu vor mai fi satisfăcuţi de bucuria resimțită faţă de o mișcare de rezistenţa străină şi nici de pironirea pe un copac ocazional, în semn de protest, sau de aruncarea unui proiectil exploziv într-un laborator noaptea, ci vor deveni una cu retorica lor cataclismică şi se vor încinge cu veste de sinucigaşi, sau vor pune mâna pe arme pentru a deveni martiri ai supravieţuirii globale. Generaţia mai vârstnica de activişti nu s-a grăbit, probabil deoarece şi-a pierdut încrederea în inevitabilitatea istorică.

Cynthia Kaufman, profesor de filozofie la colegiul De Anza din California, face un calcul strategic şi consideră că posibile campanii de răsturnare violentă a capitalismului global sunt de preferat în locuri unde majoritatea este de natură să le sprijine. „Cei mai mulţi oameni de Stânga sunt de acord”, scrie ea, „că lupta armată împotriva SUA nu este o posibilitate în viitorul apropiat, dar discuţia continuă în ce priveşte rolul activiştilor americani vizavi de susţinerea grupărilor armate din alte ţări”. De observat evitarea convenabilă a problematicii violenţei autohtone. Dacă Imperiul este într-adevăr global, ar putea reuşi revoluţia vreodată, în condiţiile în care ea este delegată frontului Zappatista în loc să fie adusă la domiciliu, în metropola imperială? În timp ce se menține, cu regret, o distanță față de violenţa autohtonă, Kaufman devine nostalgică la gândul că nu va fi de faţă la surescitarea din alte părţi. „Este extrem de emoţionant să vizionezi mişcările în care oamenii, folosindu-se de orice mijloace necesare, reuşesc să facă schimbări reale în societăţile lor”, scrie ea, dar avertizează că până şi violenţa trebuie însoţită de o muncă îndelungă şi dureroasă pentru solidificarea cuceririlor revoluţionare.

Chiar şi această sinceritate despre violenţă este rară. Literatura mişcării predică „rezistenţa” permanentă, dar este sfioasă în privinţa detaliilor. Atunci când în 2003 la Londra – pentru a cita o instanţă dintre multe altele – vorbitorii Forumului Social European au lăudat în mod repetat Rezistenţa Irakiană (pentru scurt timp numită Intifada Irakiană, apoi redenumită Rezistenţa Irakiană) în faţa unui public entuziast, la cel fel de rezistenţă se refereau? Nimeni nu a pus întrebări stingheritoare despre răpitori şi decapitatori, sau despre autodetonatorii sinucigaşi care omorau copii în pieţele alimentare din Bagdad. Antiglobalişti occidentali s-au întâlnit în Beirut şi alte locuri cu militanţi şi terorişti din linia întâi, dar sprijinul occidentalilor a rămas verbal deocamdată.

Demonizarea influenţei occidentale, numărul inventat de victime atribuit SUA în Irak, excitarea rănilor arabe şi africane şi acuzaţiile isterice la adresa unor firme globale de pază şi protecţie au rolul de incita şi de a-i mâhni în continuare pe cei deja nedreptăţiţi. Aceasta ar putea fi soluţia interimară a mişcării, şi anume de a externaliza violenţa: transformarea orientalilor furioşi în reprezentanţi care să lupte în revoluţia globală pentru care purificatorii din lumea întâi nu se încumetă să meargă la război.

Degradarea umanitarismului

Știinţa a furnizat cea mai bună justificare pentru fascismul şi comunismul secolului XX, indiferent dacă a fost ştiinţă socialistă sau ştiinţă rasială. În prezent justificarea constă în umanitarism. Cuvinte care au fost folosite odată pentru a ataca rasismul, apartheidul, tortura, genocidul sunt însuşite în mod frecvent la adresa Imperiului, SUA, sau Israel. Tactica în revers este de a minimaliza, deghiza, sau ascunde adevăratul apartheid, precum cel împotriva femeilor din Arabia Saudita, genocide reale precum cel din Sudan, tortura practicată zilnic în închisorile din Coreea de Nord sau Iran şi un război care ucide în tăcere milioane de congolezi.

Ideologia purificaţionistă trebuie să neglijeze în mod voit crimele în masă care au loc în societăţi pe care dogma le clasifică drept subordonate, de teamă că atenţia nejustificată îi va distrage pe recruţi de la jaful atribuit în mod corect numai Imperiului. Această caracteristică a Stângii reînvigorate i-a înfuriat pe proprii apostaţi recenţi. Referindu-se la conceptul ideologic al Imperiului, Bernard-Henry Levy merge suficient de departe pentru a spune „Este clar că singura funcţie reală este de a anihila capitole întregi din istoria contemporană, masacrând, încă o dată, milioane de bărbaţi şi femei a căror crimă a fost faptul că s-au născut şi apoi au murit într-un mod necorespunzător.” Acesta este al patrulea semnal de alarmă: corupţia indusă ideologic asupra limbajului, astfel încât termeni umanitarişti devin arme de atac împotriva imperfecţiunilor democraţiilor liberale, în timp ce umanitari autodeclarați scuză crimele omniprezente ale despoţilor.

Ura pasională faţă de inamici combinată cu înşelăciunea morală a auto-apărării faţă de violenţa în masă – acestea sunt indicii timpurii ale unei mişcări care îşi revendică cele mai pure idealuri transformative ale lumii.

Despre absolutismul participativ

Dacă există o idee care poate crea un teren comun pentru numeroasele grupări ale mişcării (în afară de cele islamiste, în cazul în care pot fi considerate membri adevăraţi), aceasta este democraţia participativă, cunoscută şi sub numele de democraţie grass-roots. În cercurile activiştilor şi printre academicienii politizaţi cuvântul „participare” are aproape aceeaşi calitate sacrosanctă pe care a avut-o odată socialismul. Participarea şi împuternicirea care se presupune că decurge din prima au atins un statut aproape mitic în literatura dedicată dezvoltării lumii a treia şi reducerii sărăciei.

Activiştii nu se referă la participare electorală, ci la angajarea activă a oamenilor în chestiuni politice care le afectează viaţă. Dacă un drum urmează să fie lărgit, o nouă programă şcolară urmează să fie introdusă, o plajă redezvoltata, infracţionalitatea redusă sau ocuparea forţei de muncă majorată, membrii comunităţii ar trebui să fie direct implicaţi în luarea deciziei politice.

De cele mai multe ori participarea grass-roots ia forma unei întâlniri în care se discută mult şi un consens este anunţat de moderator, fără a se apela la regulile supărătoare de ordine parlamentară. Pentru unii avocaţi ai participării simplul fapt că pretinse comunităţi oprimate (sau, mai degrabă, activişti care pretind că le reprezintă) sunt prezente la un protest de stradă şi exprimă diverse cerinţe este o manifestare de democraţie grass-roots.

Progresiştii din SUA au obţinut unele schimbări scontate, prin introducerea condiţiilor de participare în procesul decizional. Cerinţele lor sunt de obicei îndeplinite în perioada de comentarii şi audieri, când toată lumea vorbeşte şi birocraţii iau notiţe, indiferent dacă au sau nu intenţia de a le citi vreodată. Audierile au un oarecare efect minor, ici şi colo oferind o perspectivă pe care anterior legislatorii nu o aveau, dar de obicei rezultă în costuri sporite şi întârzieri, iar în ultimă instanţă sunt marginale în ce priveşte deciziile publice. Aceasta nu este o participare adevărată pentru noii dogmatici şi au destulă dreptate. Astfel, atunci când o decizie politică eşuează sau produce efecte pe care unii le consideră nedrepte, vina poate fi uşor atribuită modului nedemocratic în care a fost luată decizia. „Nedemocratic” înseamnă, bineînţeles, deficitul de împuternicire a comunităţii în procesul care ar fi trebuit să determine politica adoptată.

Aceasta este calea etică înaltă a noii mişcări: ideea că forma sa de democraţie va fi mai curată şi mai dreaptă decât cea a democraţiilor liberale, care depind de parlamente, aparate judiciare, sistemul de checks and balances şi domnia legii, toate fiind considerate doar emanaţii ale Imperiului. Ambiguitatea idealului ultrademocratic a servit bine mişcarea, permiţându-i să evite întrebările grele. Cine are dreptul de a participa? Cine reprezintă pe cine? Dacă există rezoluţii, ar trebui să fie consemnate şi în scris? Ar trebui oare să existe reguli de vot, numărare, păstrare a evidenţei, depunere de rezoluţii şi aşa mai departe? Din punctul de vedere al literaturii purificaţioniste nu este nevoie de răspunsuri. La urma urmei comunitatea folclorică are o valoare organică mai presus de membrii individuali; comunitatea nu ar trebui interpretată ca un ansamblu de persoane fizice. Mai degrabă reuniunile pot şi ar trebui să exprime o dorinţă colectivă prin aclamaţii, iar în cazul în care dorinţa este ambiguă, un moderator progresist ar trebui să fie suficient de sensibil şi atent pentru a determina intenţiile care stau la baza participării comunitare.

Putem prezice cu uşurinţă că idealul participativ se va dovedi una din contradicţiile interne ale mişcării. Purificatorii declară, în fapt, poziţii universale împotriva cărora, atunci când sunt anunţate detalii, unele facţiuni exprimă obiecţii zgomotoase. Cum faci cu adevărat ca resursele naturale să devină durabile şi cum elimini cultura mediatică a corporaţiilor? Trebuie ca oamenii să renunţe la şofat autoturisme, să renunţe la carne şi să oprească televizorul? Desigur, trebuie stopată şi energia nucleară, deoarece spaima de radiaţii (un simbol al toxicului) întrece grijile cauzate de încălzirea globală, dar oamenii trebuie de asemenea să nu mai ardă combustibili fosili cum ar fi cărbune şi petrol. Probabil că numai elita purificaţionistă va avea voie să zboare, deoarece avioanele consumă cantităţi enorme de benzină. De aceea una dintre contradicţiile ascunse ale mişcării constă în faptul că sustenabilitatea va necesita măsuri de constrângere.

Coerciţia este o trăsătură universală a statului. Toate statele reglementează şi impun cu forţa, chiar şi cele mai democratice. Purificaţionismul va fi supus unui test adevărat abia atunci când va dobândi în sfârşit puterea de a impune. Precedentele nu sunt promiţătoare. Locurile de urmărit sunt ţările unde instituţiile republicane au fost slabe sau absente, dar participarea maselor la nivel de grass-roots a prosperat sub oblăduirea celor puternici. „Democraţia îndrumată” a lui Sukarno, din anii 1960, a fost lăudată ca model de democraţie „non-vestică” conformă cu tradiţia indoneziană de urmărire a acordului comun şi a avut avantajul suplimentar, din punctul de vedere al autocratului, de a se plia uşor pe voinţa sa. Venezuela proclamă crearea a 12 mii de „consilii comunale” pentru sprijinirea „democraţiei grass-roots”, în acelaşi timp în care organizaţii de ştiri anti-guvernamentale sunt suprimate. „Comitetele populare” din Libia şi participarea locală cubaneză au funcţii similare, sub supravegherea conducătorului şi a acoliţilor săi vigilenţi.

Nu ar trebui să fim atât de părtinitori încât să ne gândim ca noul regim pur va imita pur şi simplu autocraţiile neşlefuite din trecut. De fapt liderul purificaţionist se prefigurează a fi cu totul altfel decât un dictator sau un tip dur. El (sau ea) trebuie, în schimb, să fie un moderator grijuliu, întotdeauna pregătit cu un zâmbet şi un cuvânt drăguţ, dotat cu sensibilitate şi charisma şi dedicat celor mai pure idealuri, pentru a fi capabil să exprime intenţiile autentice ale comunităţilor folclorice. În cazul în care vor apare fricţiuni ocazionale între comunităţi, uneori chiar cu vărsare regretabilă de sânge, el va da vina pe duşmanii umanităţii. Iar dacă vor apare conflicte noi şi unele comunităţi se vor dovedi intransigente, atunci regimul lui va trebui să renunţe temporar la principii şi să pună cea mai mare prioritate, indiferent de preţ, pe protejarea acelora de care depinde toată puritatea şi justiţia din viitor, anume comunitatea globală palingenetică în sine.

Căderea în vârtejul ideologic

De mai bine de un deceniu presa i-a tratat pe activiştii mondiali în termenii lor, drept idealişti tineri şi entuziaşti, şi nu s-a întrebat la ce fel de transformări a condus un astfel de entuziasm în trecut. Ceea ce este acceptat ca investigaţie ştiinţifică a subiectului provine aproape exclusiv de la simpatizanţi. Cu rare excepţii chiar şi conservatorii americani au pus un diagnostic greşit, considerându-i pe agitatori fie socialişti, sau extremişti liberali în sensul american. Acestea sunt imagini defectuoase ale unui adversar care s-a schimbat radical. Noii ideologi ar trebui studiaţi, fie măcar pentru a înţelege mai bine ce se întâmplă în lumea contemporană. Ar trebui observaţi pentru a vedea cum rezolvă contradicţiile din dogma lor şi pentru a aprecia dacă seminţele totalitare din secolul trecut le vor otrăvi roadele.

Ar trebui sa nu avem îndoială, în anticiparea conturului unui regim purificaţionist, cu privire la capacitatea de autoamăgire a puriştilor de rând şi a teoreticienilor acestora. Ideologii totalitari din trecut şi-au dovedit din plin incapacitatea de introspecție. Pentru a păstra forţa mitică a dogmei, caracterul ei ideologic trebuie să fie opac chiar şi ideologilor înşişi. Activiştii şi intelectualii politizaţi dogmatic pot ajunge – aşa cum a formulat Pellicani – la o înţelegere de sine la fel cum baronul Münchhausen a dovedit că putea să iasă din mlaştină trăgându-se în sus de propriile mustăţi.

În acest moment nu putem şti ce va aduce noul radicalism global. Chiar dacă va pieri mai rapid şi mai puţin catastrofal decât predecesorii săi, a stabilit deja un curs pentru o eventuală socoteală finală, în care mulţi vor avea de suferit. Între timp, chiar şi în Statele Unite, răul este pe cale de înfăptuire. Tineretul din campusurile universitare şi cartierele unde predomină stilul de viaţă alternativ este deja sedus şi o nouă generaţie cunoaşte fiorii pe care îi dă romantismul transformării omenirii.

Ernest Sternberg
— Profesor de urbanistică la universitatea din Buffalo

În original icon-caret-right Purifying the World: What the New Radical Ideology Stands For (revista Orbis, 2009)

1+
Partajare
  • 137
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Emil Borcean

De Emil Borcean

Sunt geolog prin formație universitară și programator software de profesie. Am trăit numeroși ani în Anglia, Canada și Germania. În 2007 am întemeiat patruped:bun biped:rău, unul dintre primele bloguri conservatoare de limbă română. (Titlul parafraza expresia "two legs bad, four legs good" din romanul Ferma Animalelor de George Orwell.)
În anul 2010 am înființat, împreună cu colegii de la blogul Dreapta.net, publicația conservatoare În Linie Dreaptă.
Eu mă consider un conservator de rând, adică al omului de rând.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *