Categorii
Opinii

Nu ești superior dacă porți mască

„Nimeni nu a pus autoritatea mea la îndoială. Am fost cu adevărat șocat. Am început să-i agresez atât de mult pe ceilalți, am început să devin atât de spurcat la gură și, totuși, nimeni nu a spus nimic împotrivă.” – Participant la experimentul de la universitatea Stanford.

Partajare
  • 301
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Suntem în mijlocul unui conflict major de atitudini, izbucnit datorită celor două tendințe principale de raportare la pandemia Coronavirus. Atitudinea față de purtatul măștii concentrează toate divergențele dintre cele două părți. Într-o tabără se află cei care poartă masca cu strictețe – afară, în spații închise și uneori în mașină și acasă; ei au convingerea că masca este un mijloc de protecție indispensabil pentru toată lumea și sunt de acord cu măsurile dure luate guvernanți. În cealaltă tabără se află cei care nu poartă masca în public sau în spații închise (cu excepția alimentarelor sau altor incinte unde nu se poate intra fără mască); ei au convingerea că reacția la acest virus este exagerată și că efectele negative ale restricționărilor fac mai mult rău decât pandemia în sine.

Conflictul nu este un rezultat de neocolit al existenței celor două atitudini – ele pot coexista fără a intra într-o ciocnire de proporții – dar una dintre părți preferă să o atace pe cealaltă. Instigările din presă și ale politicienilor nu sunt străine de această întorsătură. Odată începută o astfel de spirală conflictul capătă o existență de sine stătătoare, întreținută de ambele tabere. Se manifestă și al treilea curent de opinie, mult mai redus în amploare, conform căruia virusul nu există de fapt, sau este o conspirație monumentală. Idei de acest gen sunt de nelipsit în orice situație de criză majoră și nu merită mai mult de o mențiune pasageră, mai ales deoarece una dintre tacticile de delegitimizare ale primei tabere constă în asimilarea celei de-a doua cu masa redusă a conspiraționiștilor.

Asimilarea scepticilor cu conspiraționiștii este întreținută, în mod voit, prin folosirea etichetei „negaționist”. Este un termen ridicol și insultător, dar util ca diversiune grosolană. Scepticii nu neagă existența virusului, faptul că este contagios, sau faptul că a provocat decesul unora dintre cei infectați. În schimb se întreabă cât de devastator este acest virus în realitate, dacă măsurile luate de autorități au coerență, justificare și dacă sunt benefice societății, sau au devenit un instrument de uzurpare a puterii prin dictatură sanitară.

În ce o privește pe ultima – dictatura sanitară – un incident grotesc s-a desfășurat în urmă cu câteva zile, într-o stație de metrou din București, când un tânăr cu mască (dar sub bărbie) a fost hăituit, agresat și arestat de un grup de jandarmi. De remarcat faptul că unul dintre jandarmi nu purta nici el masca în mod regulamentar, adică pe nas. „S-a procedat la urmărirea celui în cauză, iar în momentul imobilizării acesta a opus rezistență, devenind recalcitrant cu forțele de ordine, astfel încât a fost încătușat și condus la poliția metroului”, a declarat purtătoarea de cuvânt a jandarmeriei capitalei. Astfel de anunțuri mai apăreau și în ziarul Informația Bucureștiului, în perioada foametei patriotice a anilor 1980, când vreun nefericit cu plasa sau cămara burdușite cu ulei și zahăr era prins de milițieni și dus la secție pentru a da socoteală. Urgența de tip alimentar s-a transformat în urgență de tip sanitar, iar miliția din tată-n fiu apără consecvent dictatura proletariatului și grija arafatului; atunci și acum cu pulanul și cătușele la datorie, pentru binele poporului.

Acesta nu este unicul exemplu de abuz al autorităților. În urma schimbării de protocol de la începutul lunii aprilie România a devenit singura țară din Uniunea Europeană care a interzis autopsia celor care au decedat datorită, sau fiind suspectați de Covid-19. Diagnosticul de deces datorită acestui virus este pus de medici și nu mai poate fi confirmat, infirmat, sau completat de o autopsie independentă. În sprijinul acestei decizii s-a spus că virusul este prea contagios, iar riscul prea mare pentru medicii legiști. Pe de altă parte la noi se fac operații pe pacienți care suferă de SIDA, iar chirurgii evită contaminarea folosind echipamente speciale de protecție; acest gen de echipament ar putea fi folosit și în cazul autopsierii celor decedați de pe urma Coronavirusului. Au rămas permise numai autopsiile efectuate în scop ştiinţific. Bine, dar unde sunt atunci articolele din jurnalele de specialitate românești care se bazează pe datele furnizate de autopsii Covid, efectuate în scop științific? Pentru că în Germania, de exemplu, au fost produse astfel de studii. „Datele obținute prin autopsierea a doisprezece pacienți germani care au murit datorită COVID-19 confirmă faptul că episoadele tromboembolice sunt frecvente și pot trece neobservate la momentul decesului” – studiu german care arată că unii pacienți au nevoie de anticoagulanți pentru a preveni embolia pulmonară. Marea Britanie ilustrează cât se poate de clar felul în care decesele Covid pot fi trase din pix atunci când nu se folosesc mijloace independente de verificare, precum autopsia:

Marea Britanie ar fi raportat greșit peste 1000 de decese, ele fiind înregistrate având cauza Covid-19, chiar dacă pacienții testați pozitiv la noul virus au murit la luni distanță sau decesul ar fi survenit în urma unui accident de mașină, de exemplu, informează Daily Mail.

Matt Hancock, ministrul sănătății, s-a declarat îngrijorat de erorile statistice înregistrate de Institutul de Sănătate Publică și cere lămuriri cu privire la modul în care sunt raportate decesele. Din cauza erorilor, Hancock spune că bilanțul este astfel exagerat în fiecare zi, situația reală fiind cu totul alta.

Momentan autoritățile numără victimele printr-un proces simplu: verifică dacă persoanele testate pozitiv anterior mai sunt în viață, iar dacă nu mai sunt acestea sunt adăgate automat la bilanț.

Mediafax, 18 iulie

Situația de la noi este la fel de confuză. Testările recente din Ploiești au produs rezultate contradictorii:

La finele săptămânii trecute, de la DSP Prahova erau anunțate 38 de cazuri de infectări cu coronavirus la două centre de dializă din Ploiești. Conform primei informari publice, în cele două centre private erau 35, respectiv 3 persoane pozitive. Între timp, cazurile au ajuns la un total 43, după prima testare.

Surpriză de proporții la cea de a doua testare, chiar dacă mai sunt de prelucrat rezultate. Pentru 20 dintre ei rezultatul este NEGATIV.

Observatorul Prahovean, 7 iulie

Cum se spune în orice reclamă care se respectă? „… BUT WAIT, there is more!”

Aproape jumătate din cazurile active de COVID-19 s-au pierdut în statisticile oficiale / Toate datele privind pacienții cu coronavirus din România

Statisticile oficiale pentru COVID-19 se bat cap în cap. O simplă socoteală pe baza datelor obținute de HotNews.ro arată că nu mai puțin de 3.390 de cazuri considerate active nu se regăsesc nicăieri în raportări.

HotNews, 14 iulie

Să întregim acest triptic al incompetenței:

Despre cum se face testarea poate l-ai auzit vorbind aseară pe Ministrul Sănătăţii, Nelu Tătaru, care spunea cu subiect şi predicat că în ţara noastră testele se fac cu precădere în zonele de risc. Adică, în căminele pentru bătrâni şi în toate unităţile care aparţin de Asistenţa Socială. Sau acolo unde sunt deja focare. Însă, crezi că testarea este realizată ca la carte în aceste spaţii? Află că nu, chiar de la şeful DGASPC din sectorul 3, Mihaela Mugureanu, care spune despre lipsa unei organizări coerente a testării.

Dr. Gindrovel Dumitra, vicepreşedintele Societăţii de Medicină de Familie din România şi preşedinte al Comisiei de Vaccinologie: „Dacă e să facem un calcul care ar fi prevalenţa bolii în acest moment în populaţie datele nu sunt relevante. Au fost făcute în nişte locaţii ţintă care au un grad de risc ridicat. Este foarte importantă această urmărire pe care o realizăm în cămintele de bătrâni pentru că bătrânii sunt la cel mai mare risc pentru evoluţia către o formă severă şi deces. Pentru a evalua numărul de persoane bolnave dintr-o anumită populaţie, nu acesta este testul pe care trebuie să îl realizăm.”

Mihaela Mugureanu, director DGASPC sector 3: „Această testare trebuie făcută în aceste Centre Rezidenţiale cel puţin de două ori pe lună. Din păcate au existat probleme, şi aceste probleme sunt generate de o slabă organizare a activităţii de testare.”

Mediafax, 10 iulie

Prim-ministrul Ludovic Orban spunea pe 11 iulie: „Încă avem focare, un număr mare de cazuri provin din focare: spitale, centre de bătrâni”. În aceeași suflare a specificat și prioritățile în ce privește combaterea epidemiei din astfel de focare: închiderea cluburilor după ora 22, controale și măsuri punitive sporite la terase, restaurante, piețe, supermarketuri, benzinării, transport public, sau parcuri. „Ne vom lupta pe țărmul mării, vom lupta pe terenurile de aterizare, vom lupta pe câmpie și în stradă, vom lupta pe dealuri” afirma Churchill în 1940, în fața parlamentului britanic. Orban, confruntat cu un vrăjmaș mult mai insidios, duce războiul pe terenul său de luptă preferat: în restaurante și în baruri, pe terase, în centrul vechi din București. Spre deosebire de voievozii din vechime, care pârjoleau țara în calea dușmanului și îl momeau într-o trecătoare sau mlaștină pentru lovitura de grație, ambuscada împotriva Covid se va desfășura în centrul capitalei, special amenajat pentru ocazie:

… între două terase aflate pe trotuare diferite va trebui lăsată o distanță de 4 metri, iar fiecare local va avea un marcaj în jurul lui, trasat de Administrația Străzilor.

În cazul teraselor aflate pe același trotuar, acestea trebuie despărțite de o sticlă încadrată într-un metal negru sau printr-un gard cu jardiniere, cu înălțimea de cel mult 1,5 metri.

Pe terase nu vor mai putea fi puse vitrine sau frigidere, iar televizoarele nu vor mai putea fi scoase din localuri pentru ca oamenii să urmărească meciuri de fotbal, cu excepția evenimentelor sportive foarte importante.

Digi, 13 iulie

Adevărul gol-goluț despre profesionalismul, grija și onestitatea prim-ministrului, împreună cu celula sa de criză, este încapsulat în această imagine de la sfârșitul lunii mai: ipocrizie fără mască, într-o atmosferă de lucru tovărășească.

În timp ce guvernanții și autoritățile de stat orbecăie, improvizează jalnic, întrețin o atmosferă de panică apocaliptică și transformă democrația noastră șchioapă – dar totuși democrație – într-o autocrație pentru oblojirea poporului, în societate supurează cultura resentimentului și delațiunii. Un post de radio major, Europa FM, încurajează turnătoria:

Platforma de știri Digi îmbie la pâră prin garantarea promptitudinii miliției: „Dacă aveți informații că la o petrecere, spre exemplu, nu se respectă măsurile anti-Covid puteți alerta Poliția prin Facebook. Unii au făcut-o deja și… ofițerii au dat amenzi și au închis localuri.” Un programator din Cluj a pus la punct o aplicație de supraveghere care detectează o față fără mască și emite mesaje de alertă. O firmă locală de design a achiziționat-o și proprietarul este mulțumit: „Am ales să implementăm această aplicaţie pentru siguranţa noastră, a clienţilor şi a angajaţilor.” Visul dintotdeauna al celor animați de viziuni grandioase în care Binele Public se revarsă implacabil asupra tuturor, ca soarele pe firmament, se sprijină pe omniprezența lui Big Brother și a privirii sale iscoditoare care scanează tot și de care nimeni nu se poate feri. Milițianul algoritmic veghează și avertizează. Varianta completă a detectorului de mască clujean funcționează cu succes în China, unde scanarea și urmărirea prin drone și camere fixe de luat vederi are loc în masă. Este cel mai mare proiect de inginerie socială high-tech încercat vreodată, o modalitate de a controla și constrânge mai mult de un miliard de oameni. Adoptarea, la noi, a mentalității și mijloacelor totalitare ale partidului comunist chinez ar trebui să îngrijoreze. Înrobirea pornește adeseori sub pretextul nevoii de protecție față de ceva periculos.

Într-o confesiune publicată pe Facebook (și între timp ștearsă) o persoană îl parafrazează pe Descartes („cuget, deci exist”) transformându-i afirmația existențială într-o negație a dreptului la existență: „Nu porți mască, nu exiști”. Este același reflex ca la naziști – nu ești arian, nu exiști – sau la bolșevici – nu ești proletar, nu exiști – și aceeași ură din rărunchi. Astfel de condamnări retorice la moarte au justificat omorârea a zeci de milioane în trecut; acum paranoia genocidară și-a găsit o mască sanitară drept obiect de cult.

Pentru mine e simplu. Nu porți masca, nu exiști. Nu exiști ca om. Esti doar un animal primitiv care risca sa ma pună pe mine în pericol și, în cazul asta, as prefera sa nu exiști nici ca animal. Dușmanul meu nu mai e atât virusul, cât tu, care ai putea sa îl porți, sa îl plimbi și sa nu îți pese ca m-ai putea îmbolnăvi pe mine și, prin mine, pe cei pe care ii iubesc. Virusul nu are conștiința, tu se presupune ca ar trebui sa ai.
PS: nu ma refer la oamenii care nu pot purta masca din motive de sănătate (alergici, cu piele f sensibila, astmatici etc)

O. B.

Cine dorește să poarte mască nu este suspectat sau detestat de sceptici. Cu atât mai puțin cei care, în mod firesc, nu și-ar asuma nici cel mai mic risc de a pune în pericol viața bătrânilor sau persoanelor cu sănătatea precară din familie. Însă masca nu transformă pe nimeni într-o ființă superioară, la fel cum refuzul măștii nu îl degradează pe nepurtător la rangul de imbecil sau pericol public. Acei mulți care nu poartă mască și formează majoritatea, confruntați cu un risc potențial mortal, dar minuscul, au luat decizia că o viață normală, pe cât posibil în astfel de condiții, este mai de preț decât una în constantă frică și supunere.

În august 1971 a avut loc un experiment de psihologie socială, cunoscut sub numele de experimentul de la universitatea Stanford. O parte a subsolului a fost transformată într-o închisoare improvizată și au participat 24 de voluntari, dintre care jumătate au preluat rolul de gardian, iar ceilalți rolul de deținut. Participanții au fost aleși dintre studenți, în urma unui proces de selecție prin care au fost admiși numai voluntari sănătoși, fără cazier și probleme psihice. Despre scop în cuvintele lui Philip Zimbardo, organizatorul experimentului: „Am dorit să aflăm care sunt efectele psihologice ale transformării în prizonier, sau gardian. Pentru aceasta am decis să amenajăm o închisoare simulată și să notăm efectele acestei instituții asupra tuturor celor din incinta sa”. Experimentul era planificat să dureze paisprezece zile, dar a fost abandonat după numai șase. „Gardienii”, după cum fuseseră inițial instruiți, nu au folosit violență fizică și nu i-au deprivat pe „deținuți” de hrană sau apă. Tot în cuvintele lui Zimbardo, cu ocazia sesiunii de orientare pentru gardieni din ajunul începerii experimentului: „Puteți crea în prizonieri un sentiment de plictiseală, un sentiment de teamă într-o anumită măsură, o noțiune de arbitrar prin care să înțeleagă că viața lor este complet controlată de sistem și că nu vor beneficia de o viață privată… Vom face, în diverse moduri, să dispară individualitatea lor. În general vom induce un sentiment de neputință. Adică, în această situație, noi vom deține complet puterea și ei nu vor avea niciuna.” Participanții au asimilat rapid rolurile atribuite: „gardienii” au impus reguli stricte și i-au supus pe „deținuți” la umilințe verbale și tortură psihologică, în timp ce mulți prizonieri au acceptat în mod pasiv abuzurile și, la cererea gardienilor, chiar i-au turnat și hărțuit activ pe acei prizonieri care au încercat să oprească teroarea instituită de gardieni. Experiența a fost traumatică pentru toate părțile implicate. Foștii gardieni și deținuti au avut ocazia să stea de vorbă unii cu ceilalți, la scurt timp după experiment. Un „gardian” a mărturisit ce îl șocase cel mai mult:

Am vrut doar să văd ce fel de abuzuri verbale pot suporta oamenii înainte de a începe să obiecteze, înainte de a se întoarce vehement împotriva mea. Și chiar m-a surprins că nimeni nu a spus nimic pentru a mă opri. Nimeni nu a spus „Haide, omule, nu-mi poți vorbi în acest fel. Este revoltător, nimeni nu vorbește astfel”. Și nimeni nu a pus autoritatea mea la îndoială. Am fost cu adevărat șocat. Am început să-i agresez atât de mult pe ceilalți, am început să devin atât de spurcat la gură și, totuși, nimeni nu a spus nimic împotrivă.

Pandemia Covid nu este numai un eveniment major la nivel biologic, medical, sau sanitar, ci și un fenomen social. Iar la această scară există similitudini tulburătoare cu experimentul Stanford. Se observă însă și o diferență îmbucurătoare: spre deosebire de Stanford, în societatea noastră există un curent care nu se lasă manipulat și pune la îndoială autoritatea abuzivă. Cu adevărat îngrozitor ar fi fost ca toată lumea să fie terifiată de virus și nimeni să nu simtă imboldul de a contesta degringolada și abuzurile celor la putere. Sistemul nostru imunitar social, de protecție față de controlul complet al statului, funcționează. De acest lucru s-ar putea bucura, măcar în gând, și susținătorii măștii obligatorii.

10+
Partajare
  • 301
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Emil Borcean

De Emil Borcean

Sunt geolog prin formație universitară și programator software de profesie. Am trăit numeroși ani în Anglia, Canada și Germania. În 2007 am întemeiat patruped:bun biped:rău, unul dintre primele bloguri conservatoare de limbă română. (Titlul parafraza expresia "two legs bad, four legs good" din romanul Ferma Animalelor de George Orwell.)
În anul 2010 am înființat, împreună cu colegii de la blogul Dreapta.net, publicația conservatoare În Linie Dreaptă.
Mă consider un conservator de rând, adică al omului de rând.

2 răspunsuri la “Nu ești superior dacă porți mască”

Atentie ca auzind foarte des de experimentul asta, citat cu scopul de a arata cat de obedienti pot fi oamenii, as avea totusi o doza de scepticism. Fiind UN EXPERIMENT, iar nu ceva real, nu sunt sigur de relevanta lui. Iau in considerare chiar citatele din articol: „Am vrut doar să văd ce fel de abuzuri verbale pot suporta…” … „nimeni nu a spus nimic împotrivă…”.
Oamenii STIAU CA E DOAR UN EXPERIMENT. Adica nu stim cum s-ar fi comportat in realitate. Poate le-ar fi fost mai frica sau dimpotriva, s-ar fi revoltat. Ei aveau in cap ca se fac niste probe. Nu stiu CE LI S-A SPUS CA SE TESTA. Evident ca nu li s-a spus ca se testa limita lor de suportabilitate. Oamenii suportau de dragul experimentului, sa ajute experimentatorul, fara sa stie insa ce ajuta. Si stiau ca peste o limita nu se va trece deci erau dispusi sa suporte.
Hai sa nu exageram relevanta experimetului.

Da, participanții știau că este un experiment. Motivația de a participa a constat în plata a 15 dolari zilnic. Rolurile de gardian și prizonier au fost stabilite, pt fiecare participant, prin metoda datului cu banul. Participanților li s-au dat instrucțiuni despre rolurile lor, dar nu li s-a comunicat scopul experimentului (ce anume se testa).

Dacă participanții ar fi acceptat totul ca un experiment, pe întreg parcursul, atunci experimentul nu ar fi fost întrerupt după numai șase zile. Ceva a deraiat serios, în reacțiile participanților și situația generală, lucru care l-a determinat pe organizator să stopeze totul. În al doilea rând ar fi fost în interesul participanților să meargă mai departe cu experimentul – adică să nu permită lucrurilor să degenereze – pentru a fi plătiți suma întreagă de 15 dolari X 14 zile la final. Totuși nu s-a întâmplat așa.

Experimentul a avut parte de critici, unele mai mult sau mai puțin întemeiate. L-am dat drept exemplu pentru a ilustra că, în situații în care oamenii sunt nevoiți să interpreteze roluri antagonice și opresive, disidența și recursul la normalitate au tendința de a dispare. De aceea am găsit îmbucurător faptul că la noi, în chestiunea abuzurilor legate de pandemie, există, din partea unora, o reacție de recul și disidență, de opoziție la manipulare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *