Categorii
Opinii

Statele Dezbinate ale Americii

Ce se întâmplă acum în SUA, în ultimele săptămâni, nu are precedent în istoria recentă. De aceea unii comentatori și analiști americani vorbesc despre o posibilitate niciodată luată în serios pe parcursul altor perioade turbulente: posibilitatea unui război civil.

Partajare
  • 504
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Ce se întâmplă acum în SUA, în ultimele săptămâni, nu are precedent în istoria recentă. Singura perioadă comparabilă din memorie sunt anii 1960, când mișcarea populației de culoare pentru drepturi civile urmată de revolta tinerilor împotriva războiului din Vietnam (și transformată într-o respingere vehementă a Americii părinților lor) au degenerat în haos și violență. Dar diferențele dintre atunci și acum, în organizare și amploare, sunt izbitoare.

Ceea ce s-a petrecut în acel deceniu, pe parcursul a câțiva ani, a fost comprimat acum într-o izbucnire mult mai violentă, pe parcursul a câtorva săptămâni. Ceea ce atunci era un protest la adresa întregii clase politice este acum concentrat împotriva Republicanilor și președintelui în funcțiune. Atunci se milita pentru egalitate rasială, acum se cere discriminarea rasială a albilor – o îngenunchiere, la propriu. Ceea ce atunci era o falie culturală și generațională a devenit acum lama de ghilotină a unei insurgențe iacobine cuprinsă de morbul demolării.

De aceea unii comentatori americani vorbesc despre o posibilitate niciodată luată în serios pe parcursul altor perioade turbulente: posibilitatea unui război civil.

icon-circle-o  icon-circle-o  icon-circle-o

Se îndreaptă Statele Unite către un război civil? Fiecare nouă luptă partizană le depășește în intensitate pe cele precedente.

Dar examinarea violenței apocaliptice și a tulburărilor masive provoacă îndoieli: chiar și pe fondul acrimoniei actuale, ar putea fi într-adevăr cazul că națiunea cea mai de succes de pe Pământ se îndreaptă către un război intern? Nu este oare partizanatul intens un semn distinctiv al democrației americane? În ce moment amenință partizanatul intens să degenereze într-un război civil? Și cum am putea ști – mai ales când multe dintre intuițiile noastre sunt susținute de speranțe nefondate și de presupunerea că lucrurile nu se pot schimba?

Să ne îndepărtăm de arșița momentului și să privim lucrurile din punctul de vedere al unui străin. Aristotel este un ghid util. Nu numai că vechiul filozof grec s-a gândit profund la numeroasele războaie civile care au avut loc în lumea zbuciumată a Greciei antice, dar a înțeles și un lucru profund pe care noi îl ignorăm cu ușurință : războaiele civile nu apar ca un virus străin și surprinzător care atacă un corp altfel sănătos. Un război civil are loc deoarece forțe cunoscute elimină legăturile civile sănătoase care îi țin împreună pe cetățeni, până când o criză declanșează în cele din urmă acțiunea.

Acest lucru face ca lectura cărții V din Politica să fie atât de deconcertantă. Când luăm în considerare cele șapte cauze pe termen lung, pe care Aristotel le identifică drept având potențialul de a-i transforma pe cetățenii pașnici în propagatori ai dezbinării, este uimitor să descoperim cât de multe dintre cele mai cunoscute proclivități ale clasei noastre conducătoare contemporane sunt exact cele pe care Aristotel le-a considerat că subminează coeziunea politică și cresc probabilitatea unui război civil.

Schimbarea peisajului politic prin demografie

Aristotel a înțeles că există un oarecare adevăr în spatele unor afirmațiil precum „alegerea cadrelor este o formă de politică” și „demografia este destin”. Forța morală și normele culturale structurează așteptările de bază cu privire la modul în care oamenii sunt așteptați să trăiască împreună, și astfel influențează inevitabil opiniile politice. Aceasta a fost și ideea din spatele prezicerii unei majorități emergente a partidului Democrat în politica americană: populațiile „dinamice” și „în creștere rapidă” vor avea ca rezultat o monopolizare a puterii de către progresiști, tocmai pentru că normele culturale ale acestor grupuri vor motiva votul pentru Stânga.

Ceea ce ne amintește Aristotel este însă faptul că transformarea rapidă a unei ordini politice prin demografie poate fi incredibil de periculoasă. Aceasta deoarece se înlătură noțiunea conform căreia politica este un tărâm pentru discuții despre justiție și binele comun și, în schimb, se inaugurează un proces prin care cetățenii care aderă la alcătuirea existentă sunt pur și simplu copleșiți. Uimitor, mulți dintre cei care guvernează în democrațiile liberale occidentale au îmbrățișat în mod deliberat această tactică.

Andrew Nether, fostul consilier al lui Tony Blair care a devenit celebru între timp, a lămurit fără menajamente: în timp ce creșterea uriașă a numărului de migranți în Marea Britanie a fost justificată prin discuții despre beneficiile economice, obiectivul real a fost acela de „a trage Dreapta de urechi în ce privește diversitatea”. Nether, ca și ceilalți globaliști care au adoptat astfel de mijloace explicit non-politice pentru a efectua schimbări politice majore, era conștient de faptul că această tulburare va produce dificultăți, va crea fisuri și va semăna semințele unui conflict.

Distribuția inechitabilă a bogăției

Motivul pentru care mulți politicieni au acceptat o asemenea schimbare a fost, după cum a indicat Nether, promisiunea creșterii averii comunitare. Acesta este un motiv puternic: obținerea de bunăstare a fost întotdeauna și, cu siguranță, va fi întotdeauna unul dintre principalele motive pentru care oamenii caută apartenența la orice comunitate.

Dar simpla creștere a PIB-ului total obținut prin imigrație nu a dus la un sentiment comun de securitate economică: aceasta deoarece decidenții noștri au inundat piețele cu forță de muncă ieftină, în același timp în care au stimulat exodul industriei, au aclamat distrugerea creativă tehnologică și au introdus o abundență de reglementări care au mărit costurile de viață și au inhibat formarea de afaceri noi. Drept urmare, așa cum ilustrează cazurile extreme ale Californiei și New York-ului, conducătorii noștri au sfârșit prin a promova chiar condițiile pe care Aristotel le-a considerat a fi drept cele mai volatile: o situație politică cu câțiva oligarhi dinastici care cred că puterea li se cuvine, un grup mult mai numeros de săraci vulnerabili care cred că sunt tratați în mod nedrept și o clasă de mijloc care răzbate cu greu și care altfel ar fi putut acționa ca un tampon între primele două.

Repartiția inechitabilă a onorurilor

Este o greșeală să ne referim în mod exclusiv la aceste probleme familiare de distribuire a bunăstării. Comentatorii presupun prea des că numai starea materială explică acțiunea umană pe tărâmul politic. Aristotel ne amintește că o astfel de viziune este periculos de mioapă: oamenii nu se reunesc într-o comunitate politică doar pentru a obține un venit de bază; ei fac efortul de a trăi împreună deoarece cred că astfel vor avea șansa să se bucure de lucruri frumoase și să atingă un anumit nivel de respect. Aristotel documentează multe cazuri în care cetățeni bogați, care au o mulțime de bani, inițiază fără ezitare un război civil împotriva altor cetățeni bogați, deoarece ei cred că adversarii lor bogați îi împiedică să obțină respectul pe care îl merită în comunitate.

Ar trebui să luăm notă. Onoarea nu este o valoare arhaică, iar propriile noastre elite culturale acordă o puzderie de premii majore, evidențiază pozițiile de prestigiu și îi sărbătoresc în public pe unii cetățeni, considerați demni de aprobare și emulare. Realitatea este că oricine înclină spre Dreapta a învățat de mult timp să accepte faptul că majoritatea onorurilor culturale sunt rezervate progresiștiilor. Cu toate acestea, deși această distribuire partizană a onorurilor a fost întotdeauna percepută drept nedreaptă, ea a fost tolerată: aceasta deoarece cei de Dreapta puteau continua să se bucure de viața lor, să își respecte și susțină proprii eroi ignorați de către elite. Dar vremurile s-au schimbat.

Progresiștii în poziții de putere la nivel cultural nu se mai mulțumesc doar cu rezervarea onorurilor pentru Stânga; ei au decis că a sosit timpul ca Dreapta să fie dezonorată în mod activ. Toate statuile și simbolurile publice venerate de Dreapta trebuie acum să fie date jos și desecrate. Conservatorii și republicanii trebuie reduși la tăcere în campusurile universitare, în consiliile de conducere a corporațiilor și pe platformele de socializare, deoarece ei trebuie să fie nu numai deprivați de onoarea de a se adresa societății, ci făcuți de ocară în mod public.

Aroganţă

O asemenea batjocură este strâns legată de ceea ce Aristotel numea „aroganță”. Aceasta nu este doar o chestiune de a te crede mai bun decât alții. Este o înclinare de a te bucura de umilirea celor cu un statut social inferior și nu este greu de înțeles de ce Aristotel a considerat că așa ceva este și o cauză a războiului civil.

Aroganța elitelor nu semnalează doar faptul că alții nu merită să fie considerați membri cu drept deplin de participare la viața comunității – acest lucru este realizat prin dezonorare. Mai degrabă arată că elitelor nu le pasă deloc de suferința celor de mai jos în ierarhia socială.

Probabil sperați că propria noastră clasă superioară americană este cel puțin suficient de înțeleaptă pentru a fi discretă în ce privește aroganța ei, de dragul armoniei sociale. Dar, uimitor, trăim într-o perioadă în care de fapt își etalează țanțos aroganța.

Vizionați orice comedie populară, sau emisiune de știri, concepute pentru lingușirea absolvenților de facultate care sunt disperați să-și dovedească apartenența la clasa profesională managerială. Ei batjocoresc în mod deschis populația generală, chipurile pentru prostia sa. Ei râd din toată inima de manierele înapoiate ale provinciei. Ei sărbătoresc atunci când efigiile prețuite de alții sunt prezentate scufundate în urină, mânjite de fecale, sau aruncate în foc. Ei știu bine că astfel de acte provoacă durere celor pentru care aceste simboluri au însemnătate. Obiectivul nemilos al umorului și artei lor este se a-i face pe oameni să se simtă umiliți.

Frică

De fapt lucrurile au scăpat atât de mult de sub control încât unui contingent vocal al Stângii nu îi mai ajunge dezonorarea și umilirea celorlați. Ei doresc să producă un anumit nivel de teroare în inima oricărei persoane care pune la îndoială părerile lor. Luați în considerare cât de extraordinar este faptul că David Plouffe, un consilier Democrat celebru, de elită, s-a simțit complet confortabil transmițând tweetul „Nu este suficient să-l învingem pe Trump. El trebuie complet distrus. Nimeni în genul său nu trebuie să se mai ridice vreodată”. Ce comunică aceste lucruri suporterilor lui Trump?

Și nu este ca și cum acțiuni chiar mai directe, cum ar fi izgonirea oamenilor din restaurante, sunt rezervate doar celor care pun sub semnul întrebării valorile fundamentale ale Stângii. Chiar și cei care nu sunt de acord cu Stânga în anumite probleme politice destul de tehnice (de exemplu, neutralitatea internetului) sunt considerați ținte valide de hărțuire publică, li se fac publice adresa, numărul de telefon, sau numărul de CNP cu scopul de a fi supuși hărțuielii în viața privată, sunt amenințați fizic, cu pierderea locului de muncă, sau cu izolarea socială.

Grupurile care înființează acum zone autonome violente în Seattle și Portland declară că simpla deținere a unei case sau a unei afaceri este un păcat și astfel de păcătoși sunt consemnați pentru a fi ulterior atacați. Mesajul, în toate acestea, este clar: chiar și valori de bază cum ar fi bunăstarea și siguranța, care motivează inițial apartenența la societatea politică, ar trebui confiscate de la cei care se îndepărtează de noua ortodoxie.

Dispreţ

Ne-am putea întreba: cum de nu se așteaptă specialiștii cu educație înaltă să întâmpine rezistență la astfel de practici gratuite de intimidare culturală, de umilire și chiar de terorizare? Răspunsul este: ei cred cu sinceritate că există un decalaj de competență insurmontabil de mare între ei și toți ceilalți. La fel ca oligarhii antici, elitele noastre culturale sunt pătrunse de ceea ce Aristotel numește „dispreț” pentru cei de sub ei. Ei cred cu adevărat că „deplorabilii” din straturile sociale inferioare sunt pur și simplu prea dezorganizați, haotici și mânați de emoții pentru a însemna ceva, în timp ce pe sine se consideră ca fiind extrem de competenți, iar deciziile lor ca fiind indiscutabil pozitive pentru binele comun.

Poate că a existat un timp în care oamenii obișnuiți au avut un respect atât de mare pentru competența elitelor astfel încât nu se supărau pe câteva excese jignitoare, de semnalizare a statutului social. Problema este însă că mulți americani au acum îndoieli din ce în ce mai mari cu privire la faptul că instituțiile noastre ar fi încredințate unor oameni vrednici de vasta lor influență.

Luând mai multe lucruri în considerare, cât de impresionant a fost stabilimentul nostru de politică externă în ce privește înțelegerea amenințării din partea Chinei? Cât de inspirată a fost performanța CDC-ului, NIH-ului și FDA-ului [instituții americane de sănătate publică, n.trad.] în ultimii 30 de ani, ca să nu vorbim despre pandemia actuală? Câtă educație de calitate se oferă, având în vedere nivelurile de îndatorire financiară pe care le suportă studenții? Cât de vizionare au fost elitele noastre în prezicerea efectelor reale ale comerțului global? Cât de scrupuloase au fost FBI și CIA în menținerea celor mai înalte standarde de integritate în timp ce s-au folosit de o putere de neimaginat? Cât de consecvente au fost elitele noastre în a respecta aceleași reguli de bază pe care le-au stabilit pentru restul dintre noi?

Superioritate

Cu un dispreț crescând față de elitele noastre, un număr din ce în ce mai mare de americani încep să creadă că propriile lor judecăți și moravuri, chiar dacă needucate și nerafinate, sunt superioare celor care conduc societatea. Atunci când „liderii de opinie” selectați de instituțiile noastre majore par psihologic incapabili să înțeleagă o lume dincolo de prăjina profesională pe care încearcă să se cațere, reacția oamenilor de rând este de îndepărtare față de astfel de „experți” și de susținere în mod activ a celor care îi ignoră.

Aristotel nu credea că acești șapte factori garantează războiul civil, ca un fel de formulă deterministă, și a avut și idei interesante despre atenuarea lor, care ar putea fi explorate în mai multe eseuri. Dar, cu siguranță, această listă uluitoare de manifestări familiare ar trebui să ne pună pe gânduri.

Dacă Aristotel are dreptate și acestea sunt modalități care fac războiul civil mai probabil, de ce nu ar trebui să fim îngrijorați? De ce să nu contestăm presupunerile noastre confortabile, conform cărora lucrurile nu au cum să se mai înrăutățească?

Steven Skultety

În original icon-caret-right Grim Lessons from Aristotle on the Causes of Civil War

icon-circle-o  icon-circle-o  icon-circle-o

Într-o altă opinie recentă jurnalistul Matt Walsh de la DailyWire face următoarea observație: Statele Unite ale Americii continuă să existe ca entitate legală și geografică, dar nu mai pot fi descrise drept „unite”. SUA nu mai există decât cu numele; până și suveranitatea teritorială îi este contestată de fluxul de migranți ilegali care sosesc dinspre sud (încurajați de politicieni și presă), iar legea și poliția sunt, în prezent, desființate cu complicitatea autorităților locale. Dar în afară de teritoriu și lege este nevoie și de un principiu unificator, un factor comun care să-i definească pe toți cetățenii și să-i aducă împreună. Un astfel de liant profund, susține Matt Walsh, nu mai există.

Un război presupune existența a doi combatanți care au hotărât să urmeze calea armelor pentru a rezolva o dispută. SUA nu a ajuns aici, deocamdată. Probabilitatea însă există și nu este deloc neglijabilă. Motivul datorită căruia nu are loc un conflict armat fratricid constă într-o diferență de atitudine. Războiul, la fel ca dansul, are nevoie de consimțământul părților implicate. În cazul SUA, în conflictul dintre firile „avântate” și firile „precaute”, a doua predispoziție nu consimte la declanșarea unui astfel de ritual sângeros.

Se menționează din ce în ce mai des posibilitatea unui război deoarece nu mai este vorba despre o competiție între două mentalități și filozofii diferite, ci despre determinarea uneia dintre ele de a o desființa pe cealaltă. O competiție presupune un set comun de reguli și de aspirații. De asemenea presupune o desfășurare repetată în timp, în iterații care să testeze și confirme periodic preferințele cetățenilor. Se aplică democrației politice, dar se aplică și democrației ideilor, chiar dacă punerea lor față în față și în competiție are loc în mod constant. Problema este că acel set comun de reguli și de aspirații nu mai există. Un competitor s-a hotărât să tranșeze competiția în mod abuziv și a decis să-l linșeze pe celălat. Dacă nu o dată pentru totdeauna, cel puțin până în toamnă, când Trump trebuie împiedicat cu orice preț să câștige a doua oară.

Covid-19 și moartea lui George Floyd au fost transformate într-o dublă ambuscadă. Pandemia s-a dovedit a fi un bun pretext pentru strangularea economiei. O economie pusă pe butuci timp de șase-șapte luni, din mai până în noiembrie, îl privează pe Trump de folosirea celui mai puternic argument în favoarea sa: renașterea economică a SUA, la un nivel considerat imposibil pe vremea predecesorului său. Dar evoluțiile recente sunt demoralizatoare pentru Democrați: după ce în aprilie s-a produs o contracție economică foarte severă, prin pierderea a 20,5 milioane locuri de muncă, statisticile pentru mai și iunie arată o revenire susținută. În mai au fost adăugate 2,5 milioane locuri de muncă, iar șomajul a scăzut la 13,3%. Aceasta pe fondul predicțiilor conform cărora luna mai ar fi trebuit să consemneze o pierdere de încă 8 milioane, ducând totalul locurilor de muncă pierdute în perioada pandemiei la 28,5 milioane, ceea ce ar fi însemnat o contracție de trei ori mai mare comparativ cu criza financiară din 2008. Datele pentru iunie arată continuarea revenirii economice din luna precedentă: au fost recuperate încă 4,8 milioane locuri de muncă, iar șomajul a scăzut din nou, ajungând acum la 11,1%. Și de această dată specialiștii sunt „surprinși”; a fi specialist în ziua de azi înseamnă o stare de mirare perpetuă susținută de un salariu gras.

Revirimentul actual este posibil datorită a două inițiative în scurtă succesiune: măsurile fiscale luate de Rezerva Federală în martie și măsurile ulterioare de revenire la normal luate de guvernatorii Republicani (urmate timid și de unele state guvernate de Democrați). În ce privește a doua capcană întinsă, președintele Trump – din instinct propriu, sau la îndemnul sfătuitorilor – a reacționat inteligent la provocarea anarhiei violente instaurată în diverse metropole americane. În loc să răspundă masiv și în forță – și astfel să ofere un pretext pentru escaladarea unui ciclu violent în care orice greșeală ar fi fost intens magnificată de presă – a preferat să lase mini-insurecția să-și consume singură combustibilul. A aplicat vechiul principiu primum non nocere (în primul rând nu face rău), care acum înseamnă nu turna gaz peste foc. Totuși nu a stat cu brațele încrucișate. El a semnat recent, în cadrul limitărilor impuse de constituție guvernului federal, un ordin prezidențial prin care toate monumentele aflate sub jurisdicția Washingtonului trec sub paza unor gărzi înarmate. Procurorul general William Barr a creat un grup operativ care se ocupă de urmărirea, investigarea și arestarea extremiștilor asociați cu Antifa și cu alte grupări care amenință ordinea publică și domnia legii. Purtătoarea de cuvânt al Casei Albe a anunțat, pe 26 iunie, că ministerul justiției arestase, până la acea dată, peste 100 de anarhiști implicați în acte de vandalism, în timp ce FBI deschisese peste 200 de anchete referitoare la activități de terorism intern.

Alegerile din 4 noiembrie sunt mai importante ca alte dăți. Partidul Democrat de acum este foarte diferit față de cel din perioada Clinton; s-a radicalizat mult și față de perioada Obama. Un curent iacobin-maoist, al patologiei resentimentelor marinată în zel de sectă comunistă, a pus stăpânire pe partidul lui Kennedy (care astăzi ar fi repudiat din reflex). Acest duh nou, îmbibat cu o mentalitate de gloată excitată, este ilustrat de Nate McMurray, candidatul Democrat pentru Congres arondat circumscripției electorale nr. 27 din New York. Într-un tweet recent el a cerut „raportarea” susținătorilor lui Trump și a chemat la „luptă” împotriva lor. Așadar concetățenii cu alte convingeri nu mai sunt concurenți legitimi, ci răufăcători care trebuie înlăturați cu brutalitate; opoziția nu mai poate fi tolerată, ci trebuie stârpită.

Imaginați-vă ce va urma dacă alegerile din 4 noiembrie (care, în afară de președinte, vor stabili și o nouă componență a Camerei Reprezentanților și a Senatului) sunt câștigate pe toată linia de acest partid Democrat. Sau dacă Trump rămâne președinte, dar Senatul și Camera Reprezentanților intră amândouă sub controlul Democraților – în acest caz se îndeplinesc condițiile pentru a încerca a doua demitere din funcție a președintelui, dar de această dată cu succes. Câteva priorități majore ar putea fi duse la bun sfârșit și încununa transformarea Americii începută în urmă cu o jumătate de secol:

  • Acordarea dreptului de vot pentru toți imigranții ilegali aflați pe teritoriul SUA și încurajarea venirii altora. Astfel se pot fabrica, dintr-o dată, cel puțin 20 milioane de votanți noi pentru partidul Democrat. Raportul electoral se schimbă decisiv și permanent în favoarea Democraților.
  • Eliminarea procedurii numită filibuster din Senatul american. În esență este vorba despre o tactică de amânare, sau blocare, a adoptării unei măsuri prin vot. Un senator are dreptul să țină un discurs interminabil și astfel să împiedice orice altă activitate. Un discurs de tip filibuster poate fi stopat numai prin adoptarea, de către restul senatorilor, a unei moțiuni numită „cloture” (de încetare) și care trebuie să întrunească acordul a cel puțin 60 din totalul celor 100 de senatori. Eliminarea procedurii de filibuster ar permite adoptarea oricărei măsuri prin majoritate simplă.
  • Mărirea numărului de senatori Democrați prin transformarea districtului Columbia (unde se află capitala Washington) și teritoriului Puerto Rico în state federale. Fiecare stat federal trimite doi senatori în Senat, iar aceste două entități administrative sunt formate preponderent dintr-un electorat Democrat. Elevarea lor la statutul de stat federal ar însemna adăugarea a patru senatori Democrați.
  • Curtea supremă de justiție este formată în prezent din patru judecători conservatori și patru judecători liberal-progresiști. Al nouălea, John Roberts, este nominal conservator, dar a votat în câteva rânduri alături de colegii liberali. În anii care vin se prefigurează retragerea judecătoarei Ruth Bader Ginsberg (87 ani) și a lui Stephen Breyer (81); amândoi aparțin aripei liberale. De cealaltă parte este posibilă retragerea lui Clarence Thomas (72) și Samuel Alito (70). Un viitor președinte Democrat va avea ocazia să încline balanța în mod decisiv de partea partidului său.

Imaginați-vă partidul Democrat troțkist de acum deținând toate cele patru mari pârghii de putere din SUA: președinția, cele două camere ale parlamentului și curtea supremă. În ce privește președinția, jocurile nu sunt complet făcute. Joe Biden, candidatul lor la prima funcție în stat, a ajuns un ramolit penibil și nivelul de entuziasm pe care îl generează este pe măsură. Însă ce va fi dacă se retrage din cursă după nominalizarea oficială, care va avea loc cu ocazia convenției naționale din august? Democrații, conform statutului lor, pot nominaliza atunci un candidat din oficiu. Biden ar putea fi convins să se retragă, sau conducerea partidului l-ar putea destitui invocând motive de sănătate. Iar dacă noul candidat numit din oficiu bifează la rubricile de atractivitate, notorietate, culoare a pielii și sex… să presupunem Michelle Obama. Este un scenariu foarte improbabil, dar numai în ce privește această candidatură scoasă din joben. Jobenul poate fi oricând dezgropat din recuzită, la nevoie.

Niciodată nu a fost un președinte american atât de denigrat precum este Trump. O ură viscerală îi consumă pe oponenții săi din presă, politică și rețelele de socializare. Fenomenul nu este limitat la Trump: mai toți președinții Republicani din ultimele decenii au fost întâmpinați de ură; Reagan, mai ales în primul mandat, apoi Bush junior pe parcursul celor opt ani ai săi de președinție. Nu este vorba despre ironie, ridiculizare, sau critică; sentimentul primordial este unul de ură. În schimb conservatorii nu au fost vreodată posedați de ură față de Carter, Clinton, sau Obama; critica lor nu s-a coborât la un nivel atât de visceral.

Nu este un sentiment rezervat doar pentru adversarii politici. Magma urii răbufnite la suprafață în prezent este îndreptată împotriva oricărui american care își respectă țara, chiar dacă recunoaște lipsuri ce ar trebui corijate. Marx a teoretizat lupta de clasă, dar teoria izvorăște din ura de clasă. De la această ură, compartimentată pe parcurs în studii sociologice, antropologice, feministe sau de gen, se revendică antifii și belemeurile, bernii și hilărițele. Patru dintre cele șapte simptome remarcate de Aristotel ca fiind prevestitoare ale unui război civil – aroganța, frica, disprețul și superioritatea – s-au contopit în ura pe care o parte a Americii o revarsă asupra restului. Să sperăm că SUA va evita calamitatea unui război civil. Însă, pentru a continua să existe în cel mai adevărat sens, America trebuie să învingă forțele care o doresc distrusă și refăcută după alte principii decât cele care au întemeiat-o. Nu există alternativa unei coabitări. Abraham Lincoln a înțeles acest lucru și l-a exprimat limpede cu ocazia discursului său din 1858, intitulat după citatul biblic din Marcu 3.25:

O casă dezbinată împotriva ei înseși nu poate dăinui. Eu cred că guvernul nu poate rezista, permanent, pe jumătate sclavagist și pe jumătate liber. Nu mă aștept ca Uniunea să se dizolve — nu mă aștept ca această casă să se prăbușească — mă aștept în schimb să înceteze să mai fie dezbinată.
Va deveni fie cu totul una, fie cu totul cealaltă. Fie adversarii sclaviei vor frâna răspândirea sa și o vor pune acolo unde mintea poate sta liniștită, în credința că sclavia este pe calea dispariției totale; fie susținătorii sclaviei o vor împinge înainte, până când va deveni legitimă în toate statele vechi și noi — din Nord sau din Sud.

Libertatea și tirania nu pot coexista la nesfârșit. America „va deveni fie cu totul una, fie cu totul cealaltă”. Trei ani după acest discurs al lui Lincoln izbucnea războiul civil. Nu este obligatoriu ca viitorul să copieze trecutul, dar libertatea trebuie să se impună complet. Este singura alternativă americană.

7+
Partajare
  • 504
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Emil Borcean

De Emil Borcean

Sunt geolog prin formație universitară și programator software de profesie. Am trăit numeroși ani în Anglia, Canada și Germania. În 2007 am întemeiat patruped:bun biped:rău, unul dintre primele bloguri conservatoare de limbă română. (Titlul parafraza expresia "two legs bad, four legs good" din romanul Ferma Animalelor de George Orwell.)
În anul 2010 am înființat, împreună cu colegii de la blogul Dreapta.net, publicația conservatoare În Linie Dreaptă.
Mă consider un conservator de rând, adică al omului de rând.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *